În primăvara anului 1925, în cartierul Păcurari din Iaşi, pe una din străzile cu locuinţe îngrămădite, vechi şi cu geamlâc, în casa lui Aaron Zimmerman, soţia sa Raşela a adus pe lume o fetiţă pe care au botezat-o Maia. Evenimentul a fost sărbătorit potrivit tradiţiei de milenii şi a însemnat un prilej de mare bucurie pentru părinţii fetei, prietenii din comunitatea evreiască, ca şi pentru cunoştinţele lor români.
Raşela mai avusese două sarcini, pe care le pierduse, şi venirea pe lume a acestei fetiţe a adus o mare bucurie în casa negustorului de coloniale, care şi-a pus mari speranţe de viitor în această mult dorită copilă. Până să meargă la şcoală a avut o copilărie fericită. În casa părintească, Maia s-a bucurat de asistenţa unei bone cunoscătoare a limbii engleze, care i-a sădit copilului dragostea pentru limbi străine. Era o gândire pragmatică, de prevedere, a părinţilor. Raşela avea din partea mamei ei o mătuşă care locuia în America şi, gândea ea, niciodată nu se ştie cum vor merge timpurile! De aceea era bine ca fata ei să înveţe limba engleză, care se vorbeşte de americani. Dacă o fi nevoie să meargă pe la mătuşă-sa, trebuia să ştie să vorbească limba celor de peste Ocean. Şcoala primară a făcut-o în Iaşi. După cele patru clase obligatorii a dat examen şi a fost admisă la Liceul Comercial, aşa cum doreau părinţii, că numele de comercial al şcolii le suna bine în urechile lor de negustori. Cu ajutorul bonei şi cu exemplul din familie, fata şi-a însuşit bine manierele de comportament şi codul de respectare a valorilor agonisite cu trudă. Înţelesese rostul şi menirea banilor şi nu cerea părinţilor nimic peste ceea ce aceştia credeau că îi este necesar unui elev de liceu, să cheltuiască zilnic. Învăţase să socotească, să salute şi să mulţumească şi pe englezeşte. Împreună cu părinţii, de marile sărbători Shannah Roş Ha, Yom Kipur sau Hanuka, mergea la sinagogă, unde asculta smerită predicile rabinului, iar acasă asculta cu smerenie citirile din cărţi ale tatălui său şi se ruga lui Dumnezeu pentru iertarea faptelor rele din trecut şi la schimbare în bine, pentru viitor. La sabat, spre seară, când soarele este la asfinţit, prin rugăciune spunea: „Semnează, pecetluieşte!”, adică dorinţa şi urarea pentru un an bun şi fericit. La liceu, în clasă, deşi fată fiind, încă din iarnă a fost supusă de multe ori răutăţilor fiilor de legionari, care, direct sau pe ascuns, n-o scoteau din „jidoafcă împuţită!” În acest viespar întărâtat de concepţii rasiste, antisemite, s-a găsit totuşi un elev dintr-o clasă superioară, care dintr-o simpatie reciprocă îi lua apărarea. Era iubitul ei şi era fiu de români. Într-o seară, când se plimbau numai ei doi pe una din aleile din Copou, prietenul ei a căzut pradă unor necunoscuţi, care l-au bătut cumplit, chiar în prezenţa ei, „ca să se înveţe minte să se mai plimbe cu o jidoafcă!” Într-o zi din luna ianuarie 1941, după vacanţa de Crăciun, când a vrut să intre în clasă, a fost primită cu ostilitate de un grup de fete şi băieţi care aveau aplicate pe bluze nişte însemne pe care le cunoştea a fi naziste. Aceştia i-au blocat intrarea în clasă şi i-au lipit pe spate steaua galbenă a lui David, care atunci era un simbol rău famat şi discriminatoriu al evreilor de peste tot. Îi reproşau că ei, evreii, L-au răstignit pe Iisus Hristos şi că sunt vinovaţi de toate relele omenirii! Durerea strecurată şi cuibărită apoi în sufletul ei de adolescentă a fost atât de puternică, încât a leşinat când cobora tristă pe scările abrupte ale clădirii liceului. S-a împiedecat, a căzut şi s-a lovit la cap. A fost ridicată de unii elevi cumpătaţi şi dusă la cabinetul medical, unde doctorul, care-i cunoştea părinţii, i-a chemat „să vină s-o ia acasă”. Din acel moment, cunoscând situaţia din oraş, părinţii s-au hotărât s-o retragă din liceu. Fiica lor nu mai putea să reziste umilinţelor şi violenţelor la care era supusă!
Fragment din romanul „MAIA”, de Ion C. Gociu
Iaşi, iunie 1941
Încă din iarnă autorităţile au început presiunile asupra populaţiei evreieşti, sub toate formele. Casele le-au fost însemnate, vopsindu-le pe uluci şi ziduri Steaua lui David, şi li s-a interzis cu pedeapsa morţii prin împuşcare părăsirea domiciliului.
A urmat calvarul!
Au fost arestaţi şi duşi la chestură pentru anchete peste 3200 de oameni, au început jafurile asupra bunurilor pe care le aveau. Cei care nu se supuneau erau împuşcaţi în propriile curţi, în case, pe stradă, oriunde! Li s-au impus restricţii de circulaţie după lăsarea serii, deşi nu mai îndrăznea nimeni dintre ei să mai iasă din case. În ziua de 29 iunie 1941, la o săptămână după intrarea României în al Doilea Război Mondial, în gară la Iaşi se formaseră deja garniturile de tren cu vagoane de marfă, care să-i transporte pe evrei către o destinaţie „necunoscută”, deşi autorităţile ştiau deja că era oraşul Călăraşi. În aceste trenuri ale morţii, în fiecare din vagoane erau înghesuiţi şi peste o sută de oameni, bărbaţi, femei, copii. Căldura era înfiorătoare! Oamenii se sufocau de zăpuşeală, n-aveau apă şi mureau pe capete, deshidrataţi şi înfometaţi. Pe drum, din loc în loc, trenul oprea şi erau scoase din vagoane trupurile celor decedaţi. Era un spectacol macabru, dezolant, cumplit! Aaron Zimmerman, soţia Raşel şi fiica lor Maia fuseseră şi ei urcaţi cu forţa într-un vagon dintr-un tren al morţii. Pe drum, după două zile insuportabile, Aaron moare subit, proptit de soţie şi, după el, de disperare, tristeţe şi neputinţă, moare şi ea, sub ochii îngroziţi de spaimă ai fiicei lor. La una din opririle de pe traseu, morţii au fost aruncaţi din vagoane, uşile închise, trenul pus iar în mişcare, în aceeaşi direcţie necunoscută de nefericitele fiinţe sortite să trăiască iadul pe pământ. Maia, la numai 16 ani, rămasă singură pe lume, rezistă până la o altă oprire. Într-o gară necunoscută, profită de neatenţia poate voită a celor care scoteau morţii din vagoane şi coborî. Furişându-se pe sub tren, trecu printre mai multe garnituri staţionate şi ajunse la peron. Pe o tablă imensă, prinsă la vedere pe peretele clădirii, citi numele gării: CIULNIŢA. Auzise de această gară, dar nu-şi aducea aminte pe care cale ferată este. Pe aici nu călătorise niciodată. Nu ştia de unde vin şi unde se duc trenurile. Parcă picase în altă lume. Maia, deşi era acum o domnişoară frumoasă, mignonă, cu faţa prelungă, ochii mari, căprui, nasul drept, cu părul negru, strălucitor, pe care îl purta cu cărare pe mijloc, lăsat pe umeri în două bucle care-i încadrau obrajii măslinii, scoţându-i în evidenţă gingăşia inocentă, arăta în acel moment ca o fiinţă năucită! Lângă ea îi muriseră ambii părinţi, fără ca măcar să poată spune ceva şi tot în prezenţa ei fuseseră aruncaţi din tren şi lăsaţi undeva, pe-un câmp. În prezenţa lor, casa din Iaşi în care s-a născut şi au locuit le fusese devastată după ce fuseseră scoşi în stradă, luate bunurile şi escortaţi până la gară. Nu mai avea pe nimeni şi era disperată! Nici măcar nu ştia unde se afla. Îi era sete şi foame… De aproape două zile nu mâncase nimic. S-a aşezat pe o bancă. Cu capu-n poală, sprijinit pe palme, îşi plângea de disperare părinţii şi soarta. Când lacrimile i s-au terminat, au început să-i vină în minte evenimentele pe care le trăise. Pe când erau duşi spre gară, lui taică-su dintr-un buzunar ascuns, după ce a fost perchiziţionat şi pălmuit – că-i avea ascunşi – i s-au luat toţi banii pe care-i pusese acolo, precum şi ceasul de la mână, marca Tellus, cu cadranul de aur, iar mamei sale îi luaseră cerceii din urechi şi colierul de aur de la gât, un lanţ pe care erau înşiraţi nouă galbeni mari, austrieci. Acasă la părinţi avusese un trai pe măsură, îmbelşugat, chiar dacă autorităţile, în pregătirile de război, le rechiziţionaseră o parte din mărfuri şi bunuri. Nu simţise niciodată răul de foame. În Iaşi avea multe prietene evreice şi românce. Între băieţi, prietenul cel mai bun, de care-i plăcea, fusese un elev român. Învăţa bine şi era în clasa a şasea de liceu. Mai avea doi ani şi-l termina. Acum, nu ştia încotro s-o ia. Îi era sete şi foame. Trebuia să bea apă şi să mănânce ceva. De unde şi ce? Pe cine să întrebe şi cui să-i ceară bani, că nu avea măcar un leu să-şi cumpere un covrig? Trenul din care coborâse, după ce morţii fuseseră aruncaţi din vagoane, se pusese din nou în mişcare şi plecase din gară. Unde?… Poate tot înainte, în altă direcţie, sau înapoi, ca să-i deruteze pe cei cărora, încă în agonie, le mai pâlpâia în inimi un licăr de speranţă.
*
Pe peron, sub comanda unui gradat, a apărut o grupă de soldaţi mergând în pas cadenţat. Zgomotul strident al potcoavelor şi ţintelor de la bocancii loviţi de caldarâm i-a declanşat o spaimă, precum cea de acasă, atunci când au venit jandarmii să-i ridice. Crezu că pe ea o caută. Se ridică din locul unde stătea şi, încet, fără să atragă atenţia, plecă în sens opus. Trecu iar pe lângă şirurile de vagoane şi ajunse la marginea staţiei. Acolo, pe o poieniţă, era aşezată în trei corturi o şatră de lăieţi. Şaorii, cum o văzură, veniră spre ea să cerşească. Mergea împleticindu-se, îi auzea, dar nu-i mai vedea. În spectacolul real, visa că pluteşte într-un abis, că dincolo de el se află limanul norocos al făgăduinţei, un pustiu confuz de unde un Rabin sau un Moise, cu toiagul în mâini, îi făcea semne să se apropie. Şatra i se păru a fi un trib izraelit în pustiu, aşa cum şi-l imagina ea când asculta povestirile tatălui său, în zilele de Pesah. Simţi că nu mai are aer şi se prăbuşi fără cunoştinţă, sub arşiţa fierbinte a soarelui necruţător.
*
Când deschisese ochii, nu a realizat unde este. Visase? Se întâlnise cu Moise în pustiu şi acum era într-o şatră de lăieţi ce se mişcau haotic în jurul ei? Visul ei devenise o altă realitate. Capul îi era aşezat în poala unei ţigănci vioaie, care o freca pe la tâmple cu o fiertură de oţet amestecat cu plante ce aveau miros plăcut şi înţepător, rostind cuvinte neînţelese de ea.
– Te trezâşi, domnişoară? Mânca-ţi-aş curul, frumoaso ce eşti, că tare ne mai spăriaşi! De atâta vreme ne tot chinuim să te trezim şi nu credeam că o să-ţi mai revii. În cărţile babei, ieşî că n-o să mori şi ai să trăieşti mult şi bine! O să te măriţi cu un bărbat frumos, dar mai copt decât dumneata, ş-ai să-i faci mulţi copii. Dumnezeu să-ţi ajute! Dă şi la baba un crăiţar, ca să se izbândească şi să-ţi aducă noroc! Maia, încă ameţită, nu pricepu ce vrea să zică femeia care o ţinea cu capul în poala ei şi, frământându-şi buzele uscate, ceru să-i dea apă să bea. De unde să ştie lăiaţa ce hram poartă această domnişoară de rumân, frumos îmbrăcată şi leşinată de spaimele şi grozăviile sorţii.
– Măă, Gheorghe, mă! Adă repede un ibric cu apă răce, să bea fata asta, că-i friptă de săte. Hai, că-şi reveni! Că nu mai credeam că este vreo nădejde, după cât fu ea de fleşcăită! Fusese salvată de la pieire de nişte ţigani borâţi, dar cu suflete de aur adevărat!
*
Revenită din leşin, Maia văzu că între corturi era o vatră, atelierul de lucru, unde trebăluiau trei oameni. Doi din ei băteau fiarele înroşite în foc, pe nicovale ce sunau ritmic. Un altul, cu ambele mâini, manevra două foale făcute din piei de capră, suflând printr-o ţeavă în cărbuni, ca să fie mereu încinşi. Nu departe, la un alt foc, pe o pirostrie mare, se pregătea cina care împrăştia un miros deosebit de plăcut. Într-o căldare imensă forfotea mămăliga, iar într-o tingire mare de aramă se prăjeau câteva bucăţele de carne amestecate cu ceapă, mulţi cartofi şi alte legume. Mâncători erau destui, dar şi vasul în care se pregătea era pe măsură. Seara veni repede. Vremea se mai răcorise. Înainte de a se întuneca, ţiganii, ca la o comandă, se adunară să cineze la masa întinsă pe jos. Erau trei familii, neamuri între ei, iar corturile adăposteau 15 suflete. Toţi puradeii erau sub zece ani, iar baba, care era cea mai bătrână, avea, după spusele ei, 35 de ani. Când mâncarea fu împărţită în trei talere de tablă şi mămăliga răsturnată pe un cârpător şi tăiată cu o aţă în porţii pe numărul de mâncători câţi erau, starostele rosti rugăciunea, se închinară şi se aşezară pe jos să mănânce.
– Da, bine, Brio! se răsti Gheorghe de unde sta pirandei lui. Pe fata aia n-o chemi, că se uită în gura noastă. E suflet şi ea, fă! mai spuse ăl bătrân către babă. Bria, nevastă-sa şi doftoroaia care prin descântece şi leacuri o pusese pe picioare, se sculă şi se duse s-o aducă pe domnişoara, să mănânce cu ei, iar Gheorghe numără iară bucăţile de mămăligă. Pentru domnişoară nu era socotită porţia şi tăie dintr-a lui o bucată, că era cea mai mare. Maia, negustată de atâta timp, pierduse reflexul mâncatului, dar mirosul prăjelii o trezise din agonie. Foamea o făcu să uite de regulile în care crescuse, privind cu nesaţ alimentele, care şi cum se mănâncă.
*
Trecuseră câteva luni şi venise toamna de când domnişoara Maia, care trebuia să fie acum la şcoală, la un liceu din Iaşi, rămasă fără altă speranţă, trăia într-o şatră de lăieţi. De şcoală uitase. De citit, nu mai citise decât ce scria pe firmele magazinelor şi pe tablele indicatoare puse pe marginea şoselelor, cu denumirea comunelor prin care au tot colindat. Coborâtă din trenul morţii în gara CIULNIȚA, a rămas singură pe lume, la adăpostul şatrei din mila acestor fiinţe de care era, acum, iubită şi ocrotită. Bria credea că ea a înviat-o şi o ţinea numai pe lângă ea, ca pe un obiect drag, ce-i aparţinea. Fata era blândă şi frumoasă şi unde ea pleca, o lua şi pe domnişoara. Mergeau prin sate, strigau pe la porţi şi unde li se deschidea, baba, aşezându-se pe pământ, se apuca de ghicit soarta în cărţi şi-n ghioc. În suflat pe gât de lup, cap de cuc, ca să aducă blesteme asupra duşmanilor numiţi, uitându-se mereu în ochii însoţitoarei ei, Bria era preocupată s-o înveţe şi pe ea să dea în cărţi, să descânte de sănătate şi să le citească la cocoane norocul în ghioc. Aşa credea ea că-i transmite puterea magică a vrăjitoriei şi a ghicitului viitorului fetelor de măritat! VA URMA
