Pe masa mea de lucru au zăbovit o vreme aceste cărţi semnate de Anghel-Nicolae Păunescu şi Zoia Elena Deju, botezate Flacăra din adânc şi, respectiv, Îngerul din cadru.
Cel dintâi titlu are o binevenită rezonanţă cu un concept drag nouă tuturor: România profundă. Cea de-a doua „cărticică de seară” poate fi situată în continuitatea columnismului neomodernist, deşi autoarea se repliază deseori în expresionism/în gândirism, într-un tradiţionalism radicalizat pe linia acelei metafore ontologice. Ca argument l-aş convoca, prin absenţă totuşi, pe Paul Ricoeur: noua folosire a conceptului de antologia entis reduce distanţa dintre discursul speculativ şi discursul poetic.
În tonul său, Anghel-Nicolae Păunescu dovedeşte un fel de curaj nu atât civic cât axiologic. De pildă, îi reproşează lui Nicolae Manolescu că în „Istoria…” sa critică l-a omis pe (Bartolomeu) Valeriu Anania. Cum întreaga operă a acestui uriaş literat şi creator român este impresionantă, adaug şi eu mirarea mea interogativă celei a comilitonului de idei.
Cât priveşte „Flacăra din adânc”, aceasta este undeva „în străfundul sufletelor noastre, acolo unde viaţa îşi are sălaş” sacrosanct.
O primă calitate a textelor lui Anghel-Nicolae Păunescu este faptul că „vorbirea fără noimă, fără gândire, fără cugetare în prealabil” din presa cotidiană locală ar trebui eradicată. Însă cum ?; prin corectarea ei „în duh şi adevăr”. Subscriu. Actualmente în presă inflaţia falselor valori te oripilează.
O a doua trăsătură a volumului „Flacăra din adânc” rezidă în afirmarea (di)rectitudinală (în conformitate cu datoria, morală, raţiunea dominantă) a unor opinii hermeneutic formulate, în urma unor frământări proprii, ancorate într-un model sau altul, probă că ieşirea din labirintul existenţei a posibilă; totul e să indentifici „nodul de unde putem apuca forul Ariadnei”.
Un asemenea nod ni se relevă, la un moment dat, a fi simbolul (ipostasul) acesta desigur „se naşte din antinomia şi complementaritatea unităţii şi a deosebirii”. Dar ipostasul reprezintă persoana care este un mod de existenţă care pătrunde şi face personal întregul unei fiinţe, de altfel transpersonal. Modalitatea enunţală o face să fie unică în felul de a medita asupra sa însăşi, de a reflecta şi a se determina pe sine însăşi, ca, finalmente, să afişeze acea necesară putere de a discerne, a contempla, a se exprima semiotic şi retoric într-un domeniu al unui imaginar… decadent în postmodernism. Însă deloc în transmodernism, ca să trag spuza şi pe scânteile vetrei mele doctrinare şi metodologice.
*
În placheta cochetă, columnista Zoia Elena Deju ni se înfăţişează mult mai sigură pe sine, axându-se pe comunicarea fiinţei participative. Adoptă în consecinţă mixtarea metaforei proporţionale cu analogia transcedentală. Prin mijlocirea acestui chiasm, speculativul verticalizează metafora, în timp ce poeticul conferă un veşmânt iconic analogiei speculative. Semnificaţia cuvintelor şi cuvântul se află la punctul de intersecţie. Citez: „Simt şi aud ritmul cuvintelor/ tropotul Pegasului/ scuturându-şi coama/ în tava cu jăratic/ puzderii de stele” (Pegas). Fireşte, de la metaforic la metafizic saltul calitativ pare inevitabil şi imperativ.
Poeta reiterează, prin praxis, aserţiunea lui Heidegger în care ni se spune că „metaforicul nu există decât înăuntrul metafizicului” sau explicit că transgresiunea metaforei şi cea a metafizicii nu ar fi decât unul şi acelaşi transfer. Citez: „Viaţa lui un cântec/ coborât în lumină/ de Marele Mag/ poeme scăpărând/ pe tării/ cum gresia pe limba coasei/ la cumpăna nespusului Dor/ ducându-şi Steaua/ de pe un umăr pe altul/ zeu în foişorul/ de fericiri/ fără frică de foc” (Cântec).
Ion Popescu-Brădiceni
