„Astrolab pentru Steaua Morgana” – „Primul roman al lumii”

380

În cazul romanului „Astrolab pentru Steaua Morgana” avându-l ca autor pe tânărul autor Silviu Doinaş Popescu, o critică literară obişnuită aproape ar semăna cu o vivisecţie.

Pentru că puţine sunt scrierile atât de vii, atât de lipsite de canoane, respirând atât de aparte; nici nu ştii ce să remarci aici mai întâi: complexitatea laitmotivelor, bogăţia metaforelor, modul în care firul narativ se naşte şi devine în mod natural, ca de la sine înţeles, pe marginea unor serii de gânduri fulgurante ale personajului principal.
Întregul roman apare, de altfel, ca scris din gând în gând, solidificându-se parcă direct sub ochii aceluia care-l citeşte. Cu uimire, trebuie subliniat, căci scriitura se dezvăluie şi se reînvăluie misterios, pretutindeni făcându-se trimiteri la mituri, la alte cărţi, la o simbolistică obscură. Un roman în egală măsură ocult şi ocultat, unde în fiecare frază apune un sâmbure de aforism. Un roman care se adresează subconştientului, cuprinzând idei vagi, fracturi ale memoriei, peregrinări interioare obsesive, melange-uri bizare de poezie şi proză. Plin, cum spuneam de laitmotive încărcate de semnificaţii parţial ezoterice: oglinda, labirintul, răsăritul soarelui, naiul, frunzele de acantă, căldura verii etc.
Nu ştiu ce este un metaroman şi dacă există un asemenea animal exotic pe undeva, prin jungla literară; însă „Astrolab pentru Steaua Morgana” este, fără pic de tăgadă, un roman simbolist, ceea ce, la urma urmei, îl face suficient de exotic. Nu poate fi apropiat de niciun alt roman, pentru motivul simplu că, în această ţară, nu s-a scris până azi niciodată un roman simbolist. Aparent, simbolismul a aparţinut doar genului poetic. Dacă aş dori un termen de comparaţie pentru subiect, ar trebui să mă refer la Macedonski şi la emirul său plecând din Bagdad să-şi caute Mecca interioară.
Ca stil, aş putea să-l apropii de Minulescu, de năzuinţa depărtărilor din poezia sa, de gustul pentru insolit şi pentru revelaţie, de utilizarea unor numere cărora li se subliniază sensurile sau li se descoperă sensuri noi: „…Şi în aceste douăsprezece infinităţi creşteau doisprezece trandafiri cu doisprezece spini pe douăzeci şi unu de piscuri înălţate sfidător către cer” (a se observa oglindirea numărului iniţial, doisprezece, în numărul piscurilor). Iar altundeva: „Ştii că umbrele noastre ne aşteaptă afară de vreo douăsprezece ore?”. Poeziile intercalate în text, cele dedicate misterioasei domnişoare A.S. întâlnită la cofetăria imaginară Madeleine dintr-un Paris la fel de imaginar, fac trimiterea la Minulescu aproape direct: „Poemul rozelor ce mor/ trei panseluţe reanimate/ mai încălzesc cadavrul lor…”. Şi da, romanul e un corpus oniric, fantastic, ireal, un vis care se încheie cu o piatră de mormânt sau cu poza veche pe care ea, Anne, o găseşte între paginile unei cărţi. Un eveniment bizar într-un şir de evenimente bizare… Dar poate nu e bine să comparăm nimic cu nimic şi să lăsăm arta să existe în sine, să ni se dezvăluie ca unui nou născut prima rază de lumină. Să nu comparăm, căci stricăm sentimentul uluitor pe care ni-l oferă această carte: cel de nemaiîntâlnit, de proaspăt şi de diafan. Mi s-a părut, într-un fel ciudat, primul roman al lumii, căci te întoarce la acea esenţă candidă a existenţei pe care, de multe veacuri, literatura ne-o tot promite şi ne îngăduie îngrozitor de rar so recuperăm.
Mircea Liviu Goga
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here