“Un compendiu critic” de Ion Trancău

192

„Un compendiu critic”, încă din titlu se dovedeşte a fi pagină, dintr-o istorie a literaturii române, asemenea suratei sale, “ Une histoire de la litterature française”. Studiul cuprinde un număr se doisprezece scriitori dispuşi deloc aleatoriu sau axiologic, ci doar alfabetic.

Chiar dacă toţi scriitorii compendiului sunt din judeţul Gorj, în conturul lucrării găsim şi nume de mare prestigiu, precum Gheorghe Grigurcu. Autorul, după cum mărturiseşte, a scris în urma unor discuţii lungi, de miez, cu autorii, devenind astfel, un reporter inedit. Compendiul, în cele 171 de pagini, densifică note biografice, referinţe critice şi comentarii de aplomb, pentru cei doisprezece scriitori membri ai USR. Cu o copertă sobră, asortată conţinutului, o prefaţă a autorului şi un ireproşabil aparat critic, discretul Ion Trancău, din viaţa de zi cu zi, cu o acribie unică, scoate la lumină efigia personalităţilor literare, firesc, prinde pe pânza vremii, mişcarea browniană a imaginilor. Cartea apare la Editura CJCPCT Gj, Târgu-Jiu, 2012. Aşadar, perioada începutului cade tot pe umerii prozatorului Aurel Antonie. Asupra biografiei sale critice nu mai zăbovim. Ion Trancău abordând opera lui Aurel Antonie, “Mozaicul”, “Scrisori către animale mici”, avertizează asupra romanului “Cenuşa” apărut în anul 2006, când primul său demers critic era sub tipar şi îi urmează “Castelul” care este în lucru. Un summum de flesh-uri critice riguros dispuse în “Consecvenţa prozei corintice” îl aduce pe Aurel Antonie din unghiuri diferite, pentru a-i verifica rezistenţa texturii, din “deceniul crepuscular”, când întindea ca pe pâine, o proză subversivă. O pleiadă de critici exigenţi scriu, mai mult decât favorabil, despre Aurel Antonie, cum articulează laconic Ion Trancău, prozatorul rămâne consecvent motto-ului său: “Eu scriu doar cărţi pe care mi-ar fi plăcut să le citesc”. Imun la Ordinul “Meritul Cultural” în grad de cavaler, care i-a fost conferit, la faptul că este preşedintele reprezentanţei Uniunii Scriitorilor, reluând cuvintele autorului compendiului, “ Aurel Antonie scrie consecvent şi constant bine, dominat de o conştiinţă artistică exigentă şi exemplară”. Pe Gelu Birău, autorul compendiului, îl priveşte, ca seara, dintr-un sat cosmic şi nu îl iartă pentru că este economist, doctor, poet şi elev „în formă continuată”. Nu îi sunt trecute cu vederea versurile bune puse într-o antologie, în limba lui Voltaire şi în alte volume care îl trădează pe Gelu Birău pentru că, pur şi simplu, „ are fior metafizic” ca dresor al cuvintelor, poeziei chtonice în tradiţia interbelică a „Şesurilor natale”(Adrian Marin), „Pe Argeş în sus” (Ion Pillat) şi, nu numai blagiana „Mirabilă sămânţă”. Originalitatea lui Gelu Birău, asemenea izvoarelor ieşite de sub stâncă, vine în imagini ca o piatră preţioasă, în montura unui obiect de preţ: „Tata doarme încă afară / Cu o mână proptită pe pământ / … cu gutuile pe piept / şi se mişcă toamna / goală peste garduri” („Somn”). Înainte de a se referi la „ Filozofia podului”, criticul poetului introvertit, parcurge odiseea labirintică în spaţiul propriei fiinţe, precum: „Podul are o filozofie aparte / Este cel mai trainic obiect / El are totul / Pământul / Soarele / Şi apa / De aceea poate suporta orice trecere / În deasupra sau pe dedesupt”. Greu de crezut că din dinastii de feţe bisericeşti, poate să apară şi Zenovie Cârlugea, „temeinic documentat, exeget, critic şi istoric al marelui poet şi filozof ardelean, Lucian Blaga”. Dacă în „Fericirile”, poeziile lui Zenovie Cârlugea amintesc de „Iubirile” lui Pierre de Ronsard, la abisalitatea poetului român, suntem plăcut surprinşi de indirecta şi neîntâmplătoarea explorare a aceluiaşi situ, cu poetul francez, de filiaţie română, pe linie maternă. Impresionanta activitate literară a lui Zenovie Cârlugea este de poet, critic şi istoric literar. Se cuvine a se preciza că, deşi publica la începuturi şi în sud, ca poet s-a format la viitoarea Universitate Nord, unde publică, la revista cu titlul omonim. Ca redactor şi conducător al cemaclului estudiantin era sub directa îndrumare a poetului Gabriel Georgescu – o personalitate de excepţie care prin stil, chiar în comunism, a influenţat nord-vestul României. Strada Salcâmilor din Satu-Mare, unde locuia poetul, traducătorul şi profesorul, astăzi, se numeşte Gabriel Georgescu. O placă de marmură, de pe Liceul „Mihai Eminescu”, îl aminteşte trecătorilor. „Un compendiu critic”, prin cele zece pagini rezervate scriitorului Zenovie Cârlugea, subliniază o laborioasă cercetare, care impune o operă, cu certitudine prestigioasă. Referinţele critice, la patina texturii lui Zenovie Cârlugea, abundă în Transilvania, dar nu se rezumă numai la aceasta. Autorul „Fericirilor” a pătruns deja în istorii literare. Laboratorul său artistic este funcţional, la cote maxime. Ecourile îi sunt favorabile şi nu se rezumă numai la teritoriul României. Diagnosticul manolescian dat prozei autorului „Scrisorilor de la mila O…” este demonstrat de Ion Trancău, în dulcea tradiţie a scrierilor de odinioară, din literatura autohtonă şi universală, îndeosebi franceză. Grija permanentă a scriitorului Ion Cepoi rămâne ca un fir de plumb centrat pe originalitate. Format, iniţial la Liceul „Tudor Vladimirescu” şi apoi la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Ion Cepoi a străbătut furcile caudine ale unor adevăraţi monştri sacri. A şi rămas afectat în stil, în mod benefic, continuând, pe cont propriu, exerciţiul început în perioada maximei plasticizări. Ion Trancău consideră că Ion Cepoi era „profesor de vorbire, citire şi scriere”, la Liceul Sulina, din judeţul Tulcea, unde rămâne 7 ani, într-un apostolat prelungit, în Deltă. Revine acasă şi ca om de cultură scrie versuri, studii despre teatru, scenarii de film. “Manual de istorie alternativă” este achiziţionat într-un spectacol de Teatrul de Nord din Satu-Mare. Deşi nu a publicat decât atunci când i s-a cerut insistent colaborarea, lista referinţelor critice este impresionantă. Debutul revuistic s-a produs la revista studenţească ieşeană “Alma mater”. Este din cadrul generaţiei poetice a şaizeciştilor, deşi debutul editorial, aparţine fenomenului estetic al optzeciştilor, prin „discursivitatea demersului liric, depersonalizarea emoţiei, explorarea şi valorificarea prozastică şi prozaică a banalului cotidian, luciditatea şi ludicitatea, intertextualitatea”. „Scrisori de la mila O…”, „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, „Manual de istorie alternativă” sunt nemeritat considerate „aproape exerciţii de stil”, pentru universul ficţional descins de pe o rampă documentată în romanele „Când zeii erau şi oameni” şi „Zmeul de hârtie”, unde pasta epică, parţial, aparţine tipului doric şi predominant celui corintic, prin parabolă şi parodie. Universul prozei lui Ion Cepoi, comprimat într-o pendulare a realului pus în arhive şi realul crud, proiectat în jocurile de măşti cu lumini şi umbre, pe ecranul fantastic, recuperat din destinul tragic al omului în univers. „Poezia temperanţei calofile”, nimerită sintagmă, pentru stilul Adrian Frăţilă, matur, copt, recunoscut, elegant şi unic. Poetul este considerat optzecist, deşi noi l-am întâlnit la cenaclul „Columna”, în vara anului 1968, unde venea încă de când era elev, simţind în fiecare joi, seara la ora 7, ochiul sigur al magistrului Titu Rădoi. Pendulând între neoclasic şi neomodernism, „modest şi discret”, Adrian Frăţilă este considerat de Mircea Bârsilă, între „puţinii poeţi care îşi asumă riscul de a ridica postmodernismul la rangul de unic adevăr al literaturii”. Cezar Baltag remarca, la Adrian Frăţilă, un spectacol cosmogonic, delicate imagini, „metafore (ale) clopotului transparent”, în „care înoată astrele şi zodiile lumii”, spaţii infinite şi închise, ca nemărginirea concentrică a cercurilor ptolemeice. Ca la o lansare, în „Spaţiul fără cântare”, seniorial, „poetul primeşte vizita prietenilor”, la curte, unde îmbracă togă invizibilă de barbian „preacinstit sfetnic”. În scrisul său, de la volumul de debut „Echinocţiul de fiecare zi”(1978), până la recenta apariţie „Restanţier la primul meu mileniu”(2012), Adrian Frăţilă scrie poeme antologabile, pentru manual: „Nu am nici umbră care de vrajă să se rupă / Cum stau în dreptul stelei ca un contur de geam / Dar steaua face semne din lacrima ce-o am / Şi trupul îmi devine ameţitoare lupă” (Banchet) , sau : „Sunt poate clovnul prăvălit pe spate / Un zâmbet de mătase pe covor / Sfidând de-a pururi rănile-i pictate / Şi nu-nţelegi că-ntradevăr îl dor” (Covn). Actul poetic “dat în seama unor forţe interioare… nebunul, clovnul, bufonul, arlechinul” şi în transcendent, demiurgul, consideră Ion Trancău, crezul poetic al autorului “are aureola muzical alegorică” temperată, pentru cursa lungă a eroziunii în timp. (va urma)
Romeo Ionescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here