“Maia” – Un roman de succes (III) – Drama unei copile

109

Spre Bug. Pe şoseaua Bucureşti-Giurgiu, într-un singur sens, mergea o coloană interminabilă de căruţe trase de catâri, măgari şi cai piperniciţi, care cum îi aveau, conduse de câte un lăiete cu pletele lăsate pe umeri şi barbă până la brâu.

Era un vacarm de nedescris. Din când în când, coloana se mai oprea să se odihnească şi animalele să se sloboadă de ce aveau rămase prin burdihane. La opriri, de fiecare dată liota de ţigani era înconjurată de jandarmii călări, supraveghetorii care însoţeau coloana. Nimeni, nici chiar însoţitorii, nu ştiau destinaţia acestor suflete. Ceea ce se aflase era că în port la Giurgiu şi la Olteniţa, toţi vor fi îmbarcaţi pe şlepuri şi vor merge spre un loc mai bun decât cel de până acum. La intrare, în marginea oraşului, coloana a fost oprită şi spre port pleca doar numărul de căruţe dinainte stabilit, care cum trebuiau îmbarcate. Ajunşi acolo, ţiganilor li s-a impus să-şi ia din căruţe numai hainele, vasele, mâncarea şi obiectele mărunte, iar catârii, căruţele şi corturile urmau să rămână pe chei, fiind preluate de soldaţi. Jale mare!!… Plângeau muierile şi îşi smulgeau părul din cap, copiii ţipau şi se dădeau cu fundul de pământ, iar bărbaţii refuzau să coboare din căruţele pe care încercau să le întoarcă din drum, dar fără nădejde, fiindcă erau înconjuraţi de jandarmii conduşi de însuşi colonelul comandant al jandarmeriei.
– Da de ce? …De ce ne suiţi pe văpor şi ne luaţi căruţele, domnule? Unde ne duceţi? Vreţi să ne omorâţi ca pe jâdani? Erau întrebările disperate ieşite din sutele de glasuri care se auzeau acolo, amestecate cu bocetele muierilor. Vacarmul era greu de ostoit.
Comandantul jandarmilor, suit pe şlepul pregătit pentru preluarea deportaţilor, chiar şi cu ajutorul subordonaţilor săi cu greu s-a putut face ascultat! A chemat şi au fost aduşi la el zece pretinşi şefi cu puteri recunoscute de şătrari. Spera în potolirea răzmeriţei iscată în adunătura de lăieţi, încinsă de disperare. Ca să-i îmbuneze, colonelul le-a spus lăieţilor „că acolo unde vor merge n-au nevoie de corturi şi căruţe, că pentru ei sunt case şi maşini! Că pe vas n-au loc cu toate troacele lor, dar au alimente să mănânce toţi pe săturate pentru o săptămână, mai mult decât au nevoie.” A mai spus multe, dar nu era de înţeles, că la întrebările lăieţilor răspunsurile lui au fost neconvingătoare.
– Unde ne trimiteţi şi de ce ne luaţi căruţele şi corturile, unde avem şi noi toată averea noastă? Era întrebarea cheie rămasă fără răspuns din partea colonelului. Unde suim puradeii şi muierile cu copii de ţâţă, bătrânii care nu pot merge? Că doar nu ne veţi ţâne numai pe apă!? Era o altă întrebare tot aşa de incomodă pentru un răspuns care să-i liniştească.
Justificarea „că locul încotro merg este secret!”, că ar putea fi atacaţi şi bombardaţi de bolşevici nu era nici ea convigătoare…
„Că acolo aveţi case şi tot ce vă trebuie care vă aşteaptă”… nici atât!
– Mai bine murim acu’, decât să nu mai avem nimic!
Colonelul a întrerupt discuţiile şi le-a dat drumul celor din stabor să se consulte cu ai lor, dar mai multă nevoie avea el de o pauză, să raporteze şefilor situaţia prea înfierbântată de pe cheiul portului. La următoarea întâlnire, colonelul a comunicat sfatului bătrânilor că ministrul a aprobat ca să fie urcate pe vas din zece căruţe numai una, dar din cele mai bune şi cu animale tinere şi hamuri trainice. Îmbarcarea s-a făcut noaptea. Cu galbenii scoşi din oiştile şi blănile căruţelor a mai sporit numărul atelajelor îmbarcate. Protestele lăieţilor năpăstuiţi au fost zadarnice, iar cei rămaşi fără mijlocul lor de transport şi îmbarcaţi forţat, cu burţile pline de galbenii înghiţiţi, s-au aciuit pe lângă cele hotărâte să fie suite pe şlep. Altă soluţie nu mai era… Şi puterile le pieriseră!
Aurul ascuns în burţi începuse să facă ravagii. Nu suporta mizeria în care intrase şi se vroia afară. Pentru mulţi a fost greu de a mai fi recuperat în totalitate. Calea spre Transnistria fusese deschisă… Acolo îi aştepta iadul de pe pământ, pe care încă nu şi-l imaginau. Exodul a durat până la începutul lunii octombrie 1942. În Transnistria, pe lângă localităţile stabilite, ţiganilor fără corturi li s-au făcut bordeie cu paturi de pământ, dar fără aşternuturi şi insuficiente pentru numărul celor aduşi, mulţi rămânând să moară de frig şi foame, sub cerul liber. Între familii, pentru un loc în bordei se dădeau bătălii până la crimă. Încăierările erau ostoite de jandarmi cu armele, mulţi şătrari pierind împuşcaţi din ordin, fără milă. Din cei rămaşi, ţiganii mureau de frig şi de foame pe capete. Cei cu câte un beteşug, bătrânii bolnavi şi copiii erau primii care picau. „Doamne, ce ţi-am făcut de ne pedepsăşti aşa de rău!?” Erau strigătele de disperare ce se auzeau în plânsetele lor. Porţiile de mâncare, după ce că erau mici, nici alea nu mai veneau. Moartea unei femei grase a fost o binefacere efemeră pentru cei din bordei cu ea. Era îngheţată şi, timp de câteva zile, i-au mâncat carnea de pe coapse, jupuită şi prăjită pe foc! Cadavrul arăta cumplit înainte de a fi aruncat la groapa comună. Canibalismul se declanşase de foame, cu prea multă uşurinţă! Intraseră cu adevărat în cel mai negru infern!
*
Ai lui Vânătu’ au fost duşi şi ei, tot cu şlepul! Căldărarii aciuiţi în poiana de lângă staţia Ciulniţa, Gheorghe şi cu ai lui, au ajuns în lagărul de la Suha Balca la jumătatea lunii septembrie. La îmbarcare pe şlep, fiindcă avea căruţă bună, catâri tineri şi, cu un pumn de galbeni în plus, dat cui trebuia, sub motiv că are trei copii cu beteşuguri a fost lăsat şi el să-şi suie căruţa pe şlep. Pentru treaba asta, pe lângă banii de aur, când s-a dus să-i dea, Gheorghe a plecat cu Mariţa după el, aşa cum îi spusese supraveghetorul: „ Că trebuie s-o vadă şeful, să-i completeze buletinul şi să-i numere anii, în gură!” Nu c-ar fi bănuită că-i străină, pripăşită printre lăieţi. După ce a dat galbenii, Gheorghe s-a întors singur la ai lui, „că aşa i-a zis jandarul!” Asta a spus el, când l-a întrebat Bria unde-i fata. (Va urma)
Ion C Gociu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here