În Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului); Ap. 2 Timotei 3, 10-15; Ev. Luca 18, 10-14; glas 5, voscr. 5 (Începutul Triodului), când întrezărim pregătirea duhovnicească pentru luminatul praznic al Învierii Domnului, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, textul Sfintei Evanghelii, ne prilejuieşte oportunitatea de a desluşi taina smereniei, ca fiind cel mai plăcut şi mai frumos detaliu al credinţei, pentru că smerit este omul care ştie să păstreze o taină, omul reţinut în vorbe şi în fapte, care nu atrage atenţia şi care nu şochează! Cu Parabola Vameşului şi a Fariseului, de fapt, începem un răstimp de neîncetate strădanii duhovnicești, prin pocăință, rugăciune și fapte bune, ca prin practicarea lor să eliminăm tot ceea ce este rău în noi și să primim cu sufletele curate pe Cel ce a biruit moartea prin Înviere. În această primă Duminică din perioada Triodului este rânduită citirea unei pericope foarte scurte, dar deosebit de suggestive şi pilduitroare, unde apar două personaje aflate într-un contrast izbitor, atât prin poziția lor socială, cât și prin felul în care s-au rugat în același templu al poporului iudeu, mai ales că în cazul Vameşului, pe care dorim să-l considerăm doar ca un exemplu, desigur, ne interesează faptul că în pofida păcătoşeniei pe care o mărturiseşte, în ultimă instanţă se dovedeşte a fi un om simplu, lipsit de afişaj ostentativ, care se roagă fără zgomot, într-un loc retras, fără a rosti vorbe multe şi mari, ci, cu lacrimi zicând doar „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”, după care s-a întors la casa lui mai îndreptat, deci, un om pe deplin mântuit, pentru că, în limbaj ortodox, când vorbim despre mântuire personală, folosim termenul de îndreptare, fiindcă, Dumnezeu ne arată că în lume sunt oameni smeriţi, dar, şi alţii, stăpâniți de păcatul mândriei, de dorința nesăbuită de a ajunge la mărire și laudă deşartă în societate!
,,Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”!
Aşadar, în Duminica a 33-a după Rusalii, vom afla din Sfânta Evanghelie că: «Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, prea desfrânați, sau ca și acest vameș! Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! ,,Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”!». (Luca 18, 10-14), însă, pentru a pătrunde mai adânc sensul parabolei, trebuie să vedem cine erau cele două personaje principale. Se ştie că fariseii făceau parte dintr-un segment de slujitori religioşi cu mare influență în rândul poporului evreu, mai ales că ei pretindeau că respectă cu mare strictețe credința națională și religioasă iudaică prin ură față de stăpânirea romană şi prin disprețul față de celelalte popoare. Din textul Sfintei Scripturi se desprinde faptul că fariseii erau oameni lipsiți de sinceritate, prefăcuți sau ipocriți, nişte făţarnici care urmăreau, în primul, rând satisfacerea intereselor lor personale, mai ales de ordin material, căutând, în același timp, să-și atragă cinstirea și lauda semenilor lor. De cele mai multe ori, comportamentul lor duplicitar a fost mustrat în spaţiul public de către Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, de aceea, cuvântul «fariseu» are un sens negativ şi în vorbirea noastră! Cu toate acestea, chiar în textele Noului Testament avem şi unele exemple de farisei cinstiți, cum au fost Nicodim, cel care a avut o lungă convorbire cu Mântuitorul, voind să cunoască esența învățăturii Lui, iar, un altul este Iosif din Arimateea, «ucenic al lui Iisus într-ascuns», care i-a coborât trupul de pe cruce și L-a îngropat în mormânt. În «Faptele Apostolilor», mai avem un alt fariseu, Gamaliel, care a luat apărarea apostolilor întemnițați în fața Sinedriului, însă, purtarea arogantă a celor mai mulți dintre farisei o demonstrează convingător și Fariseul din Pericopa Evanghelică Duminicii a 33-a după Rusalii, cel care, imediat ce a intrat în templu, stăpânit de duhul mândriei, a început să-și etaleze virtuțile în fața lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine însuși ca un împlinitor corect al tuturor îndatoririlor morale ale legii, cel care spune că respectă cu strictețe posturile și obligațiile către templu, un lăudăros care se considera superior celorlalți oameni, inclusiv față de vameșul de lângă el, înșirând disprețuitor şi cu emfază păcatele acestuia. Tocmai prin acest lucru, fariseul încearcă să-și dea sieşi «un certificat» de comportare corectă, să se autorecomande lui Dumnezeu, Căruia Îi vorbea de la egal la egal, uitând cuvintele înțeleptului Solomon, care sfătuiește: «Să te laude altul, și nu gura ta, un străin, și nu buzele tale» (Pilde 27, 2), fiindcă Dumnezeu ne arată că în lume sunt oameni smeriţi, dar, şi alţii, stăpâniți de păcatul mândriei, de dorința nesăbuită de a ajunge la mărire și laudă deşartă în societate!
,,Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”!
Prin urmare, mândria făcea parte integrantă din ființa fariseului, îi definea caracterul personalităţii sale, mai ales că opuse acestei atitudini arogante, ni se prezintă atitudinea și rugăciunea celuilalt personaj, vameșul, pentru că în vremea Mântuitorului, vameșii erau un fel de funcționari fiscali, încredințați cu încasarea impozitelor de la evrei pentru statul roman, cel care deținea atunci controlul Țării Sfinte. Fiindcă au acţionat în slujba acestor străini păgâni, vameșii erau desconsiderați și stigmatizați ca nişte trădători de către conaționalii lor, iar, cu ocazia strângerii impozitelor, ei săvârșeau multe abuzuri și de multe ori își însușeau în mod necinstit o parte din sumele încasate. Dar, cu toate acestea, Mântuitorul a găsit printre ei şi oameni pe care i-a ridicat la o cinste deosebită, aşa cum a fost cazul vameşului Zaheu, a cărui pocăință sinceră a ajuns bine cunoscută. Cât priveşte pe Vameșul anonim din Pericopa Evanghelică Duminicii a 33-a după Rusalii, ni se spune că acesta a intrat în templu, şi «departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul zicând: ,,Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Deci, Vameșul, prin atitudinea lui, ca și prin această rugăciune scurtă, își confrunta viața cu poruncile dumnezeiești și cerea smerit îndurare de la Dumnezeu, dar, nu se lăuda cu faptele sale bune, pe care desigur, le va fi făcut, ci le trecea sub tăcere, mai ales că nu ocăra pe nimeni, ci, dimpotrivă, se condamna pe sine însuși, apelând la dreptatea și milostivirea Lui Dumnezeu, simțindu-se nevrednic să se apropie de altarul Său. În concluzie, Domnul Iisus Hristos a căutat să evidenţieze păcatul mândriei, pe de o parte, dar, şi virtutea smereniei, pe de altă parte, cu toate că ele se exclud reciproc! Din acest motiv, Parabola aceasta este și va fi mereu actuală, căci farisei, adică oameni mândri, ipocriți, fățarnici și prefăcuți, sunt şi vor fi mereu pe pământ, până la sfârșitul lumii. După învățătura Bisericii noastre, mândria, adică prețuirea de sine peste măsură, cu cele două elemente componente ale ei, nesocotirea lui Dumnezeu și desconsiderarea aproapelui, ocupă primul loc între cele șapte păcate numite capitale. Căci, mândria este un permanent focar de păcate, un izvor de nenorociri, nu numai pentru cel stăpânit de ea, ci și pentru cei din jur. Există și azi atâția oameni stăpâniți de păcatul mândriei, împreună cu dorința nesăbuită și nejustificată prin vreun merit personal, de a ajunge numai la mărire și laudă deşartă în societate. Mântuitorul Iisus Hristos, după ce pune în paralel pe acești doi oameni, pe care îi judecă după atitudinea şi după faptele lor, chiar după inima lor, își încheie parabola cu o sentință care pentru noi este o adevărată învățătură: „Tot cel ce se înalță pe sine va fi smerit, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 14), deci, cu alte cuvinte, vameșul s-a îndreptat și s-a înălțat prin smerenie, iar fariseul s-a osândit prin mândrie, ceea ce înseamnă o «lecţie» de învăţătură duhovnicească, faptul că Dumnezeu ne arată că în lume sunt oameni smeriţi, dar, şi alţii, stă¬pâ¬niți de păcatul mândriei, de dorința nesăbuită de a ajunge la mărire și laudă deşartă în societate!
SĂ-L ÎNŢELEGEM PE IISUS HRISTOS DOMNUL! LA MULŢI ANI!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
