Viaţa Spirituală – Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu i-a dat omului ochii trupeşti, pentru ca, privind lumea aceasta, să vadă oglindindu-se în ea, cealaltă lume, ca să-şi lumineze calea dumnezeiască a adevărului!

În Duminica a 31-a după Rusalii; Ap. 1 Timotei 1, 15-17; Ev. Luca 18, 35-43 (Vindecarea orbului din Ierihon); glas. 1 voscr. 4., la Sfânta Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română, Sfânta Evanghelie ne luminează mintea şi sufletul, atunci când aflăm despre un orb, care a recunoscut în Iisus Hristos pe Fiul lui David, adică pe Fiul Lui Dumnezeu, dar care şi-a dorit să vadă ceea ce este în jurul său, dar, să-L vadă şi pe Dumnezeu cu ochii trupului. Dacă ajungem prin rugăciune în faţa Lui Dumnezeu şi stăm de vorbă cu El, aşa cum a stat şi orbul din Evanghelie, după ce i-a strigat, în repetate rânduri: «Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă», dar, şi după ce a fost oprit de către unii ca să nu mai strige, orbul ajunge, totuşi, în faţa Domnului Hristos şi este întrebat: “Ce voieşti să-ţi fac?”, iar, el îi răspunde: «Să văd, să Te văd!», pentru ca apoi Iisus Hristos să-i spună foarte simplu: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!”, mai ales că în rugăciunea noastră personală şi chiar comună, de cele mai multe ori, îi cerem lui Dumnezeu lucruri facile şi foarte comune, nicidecum nu-I cerem lui Dumnezeu să-L vedem, aşa cum este El cu adevărat! În pofida faptului că Sfânta Liturghie are foarte multe momente în care noi îi cerem lui Dumnezeu să-I cunoaştem împărăţia, să-I cunoaştem Voia şi încercăm să-L vedem şi să-L simţim cu ochii minţii, de la Naşterea Sa până la răstignire, Înviere şi Înălţarea la cer, ceea ce ne revelează Sfânta Liturghie, adică, intarsierea în sfera memoriei noastre a unor astfel de evenimente, totuşi, noi rămânem în limitele fiinţei noastre, gândindu-ne la noi înşine, la familia noastră şi la problemele noastre zilnice, deşi Sfânta Liturghie ne avertizează că la un moment dat, toată grija cea lumească să o lepădăm, pentru că Dumnezeu i-a dat omului ochii trupeşti, pentru ca, privind lumea aceasta, să vadă oglindindu-se în ea, cealaltă lume, ca să-şi lumineze calea dumnezeiască a adevărului!

«Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă»! «Să văd, să Te văd!»
Aşadar, ori de câte ori suntem la Sfânta Liturghie, să ne regăsim la întâlnirea cu Domnul Hristos şi ne întreabă: Ce voiţi să vă fac? Deci, să nu-I mai răspundem cu lucruri de nimic, să nu mai răspundem doar cu problemele zilnice, cu problemele de familie, cu problemele de sănătate, cu atâtea şi atâtea probleme pe care le are orice om din această lume, ci să-I răspundem ca şi orbul din Evanghelie: «Doamne, vreau să Te văd!», şi atunci, El ne va răspunde foarte simplu şi direct şi ne va da această bucurie: „Vezi!” şi va continua cu condiţia care ne va face să-L vedem pe Dumnezeu cu adevărat: „Credinţa ta te-a mântuit!”, deoarece, credinţa este o stare pe care trebuie să o încercăm în toată viaţa noastră, iar mântuirea este rezultatul credinţei noastre şi are şi ea dinamica ei, adică, mântuirea se lucrează prin Dumnezeu şi o dobândim de la Dumnezeu, aşa că fiecare dintre noi, trebuie să ne ostenim pentru mântuirea noastră. Cu alte cuvinte, când venim la biserică sau când ne rugăm acasă la noi, trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să-L vedem, iar El ni Se va arăta în toată splendoarea Lui, care nu se aseamănă neapărat cu strălucirea veşmintelor preoţeşti, ci, mai degrabă cu frumuseţea veşmintelor noastre populare, pentru că El ne-a demonstrat, atunci când a venit în lume, că se regăseşte în cel blând, în cel smerit, în cel sărac şi pentru aceasta El a ales calea sărăciei, a blândeţii şi a smereniei, mai mult decât oricare dintre noi. Pentru că nu ne-am născut niciunul într-o iesle sărăcăcioasă şi nu credem că ne-am încălzit de la suflarea animalelor, aşa cum este cazul Domnului nostru Iisus Hristos, împăratul cerului şi al pământului, Care S-a născut într-o iesle sărăcăcioasă şi a fost încălzit nu de oameni, ci de animale, care au răspuns mai mult decât oamenii la apelul Maicii Domnului şi al Dreptului Iosif, de a-i primi în casele lor, pentru ca Maica Domnului să nască pe Unul-Născut Fiul Lui Dumnezeu. De aceea, la Sfânta Liturghie, noi trebuie să participăm, trup şi suflet şi să ne împărtăşim din acelaşi potir, împreună cu părintele duhovnicesc, cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă suntem oameni care trebuie să recunoaştem că orice om care trăieşte pe pământ nu poate fi fără de greşeală. Doar Domnul nostru Iisus Hristos a fost fără de păcat! Fiecare om, fiecare creştin adevărat trebuie să aibă un părinte duhovnicesc, dar şi el are un duhovnic şi orice episcop din Sfântul Sinod are un duhovnic. Aşa că fiecare avem nevoie de un părinte duhovnicesc, care să ne îndrume pe calea mântuirii şi să ne ierte păcatele, pentru că preotul şi episcopul au această putere, prin succesiunea apostolică, să lege şi să dezlege păcatele oamenilor. Pentru că multe lucruri pe lume sunt rău folosite de oameni a căror vrednicie stă în casele cu aur şi argint şi fel de fel de fleacuri de prisos, ca să aibă ce păzi de hoţi până la moarte. Darul pe care L-a lăsat Dumnezeu oamenilor ca să-L slăvească pe El şi să se mângâie unii pe alţii, şi pe care oamenii îl folosesc mai mult ca să hulească pe Dumnezeu şi să se laude pe sine, ca să clevetească şi să-şi învenineze unii altora sufletele este departe de mintea pe care a dat-o oamenilor Dumnezeu ca să-şi lumineze calea dumnezeiască a adevărului şi din care ei îşi fac ajutor şi împreună lucrător păcatul! Acelaşi lucru se poate spune despre ochii pe care Dumnezeu i-a dat omului, nu pentru altceva, decât pentru ca, privind lumea aceasta, să vadă oglindindu-se în ea cealaltă lume, cea fără de moarte. Dar, întocmai ca un om care se uită la umbra unui pom uitând de pomul însuşi de care ţine acea umbră, mulţi se uită ţintă doar la lumea cea după simţuri, orbi fiind cu totul pentru Dumnezeu şi pentru lumea cerească! Dar, ochii trupeşti, în loc să le fie de ajutor pe calea adevărului veşnic, pe cărările dintâi, cele bune, pe care aşează Dumnezeu toate sufletele tinere, oamenii i-au rătăcit între spinii şi hăţişurile lumii acesteia, din care nu-i scăpare şi care le astupă vederea a orice altceva! Putem să vorbim despre regii care şi-au pierdut împărăţiile pentru pofta ochilor, despre neînţelepţii care şi-au pierdut minţile, despre bărbaţii şi femeile de treabă care şi-au pierdut firea, pentru că gem spitalele de cei care, păcătuind întâi cu ochii, şi-au plătit în urmă cu întunecarea minţii şi decăderea trupească păcatul şi într-adevăr, de-ar putea cineva socoti toate victimele ochilor lacomi! De aceea, Dumnezeu i-a dat omului ochii trupeşti, pentru ca, privind lumea aceasta, să vadă oglindindu-se în ea, cealaltă lume, ca să-şi lumineze calea dumnezeiască a adevărului!

„Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”!
Aşadar, orbul trupesc e orb doar o vreme, în lumea aceasta, pe când orbul duhovnicesc e orb şi în timp, şi în veşnicie, iar, orbirea trupească e un chip palid al orbirii cu duhul, care nu-L văd pe Dumnezeu, nici Împărăţia Lui! Prin orbirea trupească, Dumnezeu vrea să dezvăluie orbirea celor orbi duhovniceşte, pentru că ochii sunt orbi, nu de la Dumnezeu ci, la fel ca toate suferinţele şi bolile, de la păcat. Dacă în om n-ar fi orbirea duhului, toţi orbii cu trupul şi-ar dobândi dintr-odată vederea. Atâta vreme, însă, cât mai sunt din cei orbi cu duhul, care nu-L văd pe Dumnezeu, Domnul va da un chip orbirii lor, şi anume ochii închişi ai orbilor cu trupul. Am fi tentaţi să apreciem că în viaţa lui Hristos toate par întâmplări, desfăşurându-se de fapt până în cele mai mici amănunte în chip proniator! Deci, acel orb şedea lângă drum, ca din întâmplare, şi tot ca din întâmplare, Hristos trecea pe drumul acela, dar, totul s-a întâmplat cu dumnezeiască rânduială. Domnul avea să deschidă ochii acestui orb trupesc, doar cu câteva zile mai înainte ca orbii cei duhovniceşti din Ierusalim să-L răstignească pe El. Prin credinţa acestui orb, Domnul a vrut să ruşineze necredinţa cărturarilor şi a fariseilor, a vrut să arate că lumea este răsturnată de păcat, că acei care au ochi nu văd, pe când cei care n-au ochi, văd. În fine, să concluzionăm că Hristos a venit în lume ca toţi cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi (Ioan 9, 39), cum El Însuşi ne-a spus. Aceia care în fiecare zi cercetau şi tâlcuiau poporului Scripturile, nu au fost în stare să vadă că Iisus este Mesia, Mântuitorul, Care i-a dat omului ochii trupeşti, pentru ca, privind lumea aceasta, să vadă oglindindu-se în ea, cealaltă lume, ca să-şi lumineze calea dumnezeiască a adevărului!
Profesor dr. Vasile GOGONEA