În Duminica a 6-a din Post (+) Intrarea Domnului în Ierusalim (a Floriilor) Toate ale praznicului; Ap. Filipeni 4, 4-9; Ev. Ioan 12, 1-18 (Denie), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, textul Sfintei Evanghelii care se citeşte în această zi, ne arată că Intrarea Domnului în Ierusalim are rolul de a ne descoperi faptul că Iisus Hristos este Stăpânitor al vieţii şi al morţii şi în acelaşi timp, Biruitor veşnic asupra răului. În esenţă, această zi este o sărbătoare a bucuriei pentru că ea ne vesteşte biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra morţii lui Lazăr şi prefigurează biruinţa Mântuitorului asupra propriului Său trup mort, mai ales că după învierea lui Lazăr, foarte mulţi oameni L-au urmat pe Hristos, iar, Sfântul Evanghelist Ioan, ne spune: «De aceea L-a primit poporul cu aşa de mare bucurie, pentru că îl înviase pe Lazăr din morţi», pentru ca noi să înţelegem şi mai mult, că Mântuitorul Îşi prevesteşte propria Înviere, iar, dacă a avut puterea să ridice un om din moarte înseamnă că El Însuşi va putea birui moartea! Aşadar, denumită în popor cu termenul de «Florii», pentru că în această zi ne împodobim întrutotul cu flori şi cu crengi înverzite, Intrarea Domnului în Ierusalim este, de fapt, cea mai dramatică dintre sărbătorile Bisericii, fapt ce reiese din contrastul celor întâmplate, fiindcă mulţimea îl ovaţionează pe Cel ce merge la moarte, fără să ştie că tot ea îl va condamna. Prin urmare, devine dramatică răstignirea, dar în cazul acesta «Floriile» ating cota absolută a dramatismului, tocmai pentru confuzia pe care o manifestă mulţimea care scandează osanale cu aceeaşi frenezie cu care ulterior va striga: «Răstigneşte-L!», ceea ce înseamnă că Domnul Iisus Hristos merge la moarte pe un drum de flori şi copiii Ii strigă salutul cuvenit, «Osana», doar împăratului! În fine, mulţimea îşi aşterne cămăşile în calea Celui ce vine în numele Domnului şi ÎI numeşte «binecuvântat», dar, Iisus Hristos merge la moarte şi nimeni din mulţime nu ştie despre acest lucru! Toţi cred că Împăratul a venit să strângă armată pentru a-i alunga pe romani, mai ales că ei cunosc prorocirile şi ştiu că Fiul lui David îi va înfrânge pe duşmanii Săi şi îi va pune aşternut picioarelor Sale, dar nu ştiu că această înfrângere este una a iubirii, astfel că Dumnezeu Care «S-a îmbrăcat» în trup omenesc, terminându-Şi propovăduirea pe pământ, a fost primit împărăteşte în sfânta cetate a Ierusalimului pământesc!
,,Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduieşte, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr”!
Cu toate că am spus iniţial că este o sărbătoare a bucuriei, Intrarea Domnului în Ierusalim este una dintre cele mai triste sărbători ale anului bisericesc. Am fi tentaţi să spunem că toate întâmplările legate de ea reprezintă o sărbătoare, fiindcă Iisus Hristos intră în sfântul oraş, întâmpinat de mulţimea poporului pregătit să facă din El un lider politic de la care aştepta biruinţa asupra romanilor! Deci, devine foarte clar că toată prăznuirea aceasta, toată bucuria şi toate speranţele oamenilor se bazau pe confuzia că poporul lui Israel se aştepta ca Domnul, după intrarea Sa în Ierusalim, să ia în mâinile Sale puterea lumească, devenind Mesia pe Care-L aşteptau ca să elibereze poporul israelit de sub ocupaţia romanilor, însă, contrar părerilor oamenilor de atunci, Hristos a intrat liniştit în sfântul oraş, mergând spre moartea Sa, din moment ce mai marii puterilor lumeşti au întors tot poporul împotriva Domnului. Deci, Hristos, nu mai este Cel aşteptat, Cel în Care şi-au pus nădejdea şi în acest fel Domnul Hristos a fost condamnat la moarte prin crucificare! Se constată că singura condiţie care poate transforma pustia omenească într-o grădină înflorită, care poate da viaţă cenuşii, singura condiţie a unei societăţi echilibrate este prezenţa Dumnezeului Celui viu, Cel Care pune conţinut veşnic în tot ceea ce este vremelnic! Intrarea în Ierusalim este esenţa prezenţei Dumnezeului Care este atât de nobil, încât în faţa Lui nu există nici mare, nici mic, ci toţi sunt la fel de importanţi, fiindcă în faţa iubirii, cele mai mici şi mai neobservate cuvinte pot fi atât de edificatoare, de preţioase şi de importante, pe când cele mai măreţe fapte uneori rămân neînsemnate în taina iubirii. Mântuitorul Hristos nu a manifestat nici o putere şi nici o autoritate, în sensul puterii lumeşti, iar, în faţa celor care nu L-au înţeles, a rămas un mister, mai ales că era dispus ca să facă totul, când putea să unească mulţimea care L-a primit cu atâta măreţie, ca în cele din urmă să rămână neputincios, neajutorat, vulnerabil şi a sfârşit în aparenţă, învins pe Cruce, tocmai El, Dumnezeu Care «S-a îmbrăcat» în trup omenesc, terminându-Şi propovăduirea pe pământ şi a fost primit împărăteşte în sfânta cetate a Ierusalimului pământesc!
«Osana Fiului lui David, bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!» (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8)
După o moarte îngrozitoare, după batjocurile ale căror morminte nu se mai găsesc acum, ale căror oase şi cenuşă au fost risipite demult de vânt în pustie, Iisus Hristos ne-a lăsat viaţa drept moştenire, ne-a învăţat că în afara iubirii, în afara pregătirii de a vedea în aproapele, ceea ce avem mai de preţ din cele pământeşti, nu există nimic altceva! În acest fel, , ne-a învăţat că demnitatea umană este atât de importantă, încât Dumnezeu poate deveni Om, fără a Se umili, ne-a învătat că nu există oameni neînsemnaţi, că suferinţa nu-l poate distruge pe om, numai dacă acesta poate iubi şi, în sfârşit, ne-a învăţat că putem depăşi pustietatea vieţii numai cu ajutorul rugăciunii! Când Iisus Hristos intră în Ierusalim călare pe un măgăruş, nu pe un cal alb, s-ar părea că acesta este un gest de umilire, dar nu este aşa, pentru că mânzul asinei pe care intră Domnul în Ierusalim a fost prorocit de Isaia şi exprimă două lucruri, în aceeaşi măsură slăvite: faptul că Iisus din Nazaret este Mesia cel prorocit, şi al doilea, că Mesia este creatorul lumii, deoarece mânzul neîmblânzit s-a supus fără împotrivire şi s-a lăsat încălecat de Hristos Domnul! De altfel, în Sfânta Evanghelie se vorbeşte că Hristos a venit pe un asin tânăr sau «mânzul asinei, fiul celei de sub jug», ca un amănunt care ne arată că asinul nu era îmblânzit, fiind atunci, lângă mama sa! Numai Bunul Dumnezeu poate îndestula resorturile profunde ale fiinţei omeneşti, care au devenit ca nişte prăpăstii pustii şi pe care nu le putem umple cu iluzii deşarte! În concluzie, expresia: ,,Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduieşte, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr” (Zah. 9, 9), devine un crez sfânt, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos a intrat sărbătoreşte în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât oricare cetate. Domnul a săvârşit această intrare ca împărat biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevoinţa hotărâtoare: călcarea morţii prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. Când mulţimea de popor care ieşise în întâmpinarea Domnului şi-L însoţea, striga, săltând de bucurie: «Osana Fiului lui David, bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!» (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8), Iisus Hristos a fost vestit ca împărat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după ştiinţa şi voia omenească! Acelaşi popor, după patru zile, striga despre Cel pe care L-a numit împărat: «Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul», mai ales că Domnul a prevestit această apostazie! În final, să spunem că numai Atotputernicul Dumnezeu poate semăna armonie în societatea umană şi poate transforma pustia stânjenitoare a vieţii acesteia într-o grădină înfloritoare, iar, dacă ne referim la Intrarea Domnului în Ierusalim, ne surprinde faptul că un popor întreg L-a întâmpinat pe Dumnezeul Cel viu, Care a venit doar cu vestea iubirii până la capăt, dar, în mod neaşteptat, oamenii I-au întors spatele, pentru că nu înţelegeau Iubirea Sa! Dar, cât este de dificil să iubeşti, aşa cum ne învaţă Iisus Hristos, până la a-ţi da viaţa de dragul acestei iubiri! Vedem că poporul de atunci a preferat altceva, numit interesul politic şi câştigul material, fiindcă râvnea la cele pământeşti şi a rămas pustietate în locul lui de baştină! Din păcate, au fost prea puţini aceia care au auzit glasul Mântuitorului, care au ales iubirea şi umilinţa, care au vrut să iubească cu preţul propriei lor vieţi, pentru a moşteni viaţa veşnică, după făgăduinţa Mântuitorului Hristos. Ca urmare, unora li se lasă casa pustie, iar alţii intră în casa lui Dumnezeu Care «S-a îmbrăcat» în trup omenesc, terminându-Şi propovăduirea pe pământ şi Care a fost primit împărăteşte în sfânta cetate a Ierusalimului pământesc!
SĂ-L URMĂM PE DOMNUL IISUS HRISTOS PE CALEA ÎNVIERII!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
