Romanul scris de Valeria Certăzeanu Zorilă ,,Potirul cu Patimi’’ e nesperat pentru zona Gorjului, graalic; căci potirul creștin este echivalent cu ,,oala triumfală”, mandala, cazanul alchimistului, mormânt, navă, vas, templu, sabie, armă; arhetipurile tocmai enumerate fiind consacrate Fiului divin și sângelui scurs din trupul lui Iisus Hristos răstignit pe cruce.
În romanul a cărui recenzie o fac vasul cumulează intimitatea navei cu sacralitatea templului. Graalul semnifică și cupa de agapă ritualică, vas de regenerescență, în sfârșit yoni însemnând caliciul feminoid; în regimul nocturn al imaginii potirul fiind recipientul prototip, pântecele digestiv înainte de a fi sexual; alchimistul atribuind alambicului și funcția athanorică reveriantă întrețesută cu uterul maternal și cu elixirul de viață și de perpetuă tinerețe.
Astfel că, ,,Potirul cu Patimi’’ e negreșit o „histoire” ce relansează modelul de a scrie proză ezoterică asemeni lui Mircea Eliade; de pildă în capitolul V ,,ospățul dezvăluie taina’’, deci o proiectează în ezoterica societate mentalitară de tip european.
Scriitura e practicată și de George Bălăiță, Ioan Petru Culianu, Ionel Bușe, Silviu D. Popescu. E una în care domină sărbătoarea inițiatică (de Crăciun, de Paști, de Sânziene, de solstițiu, etc.).
Spațiile evocate sunt toposuri preferate de toți scriitorii fantasticului epic; conacul, vila, căminul, bojdeuca, căsuța de sub deal, bucătăria, cetatea, podul părăsit; în acestea personajele ținându-și ascunse secretele care le definesc în intervalul dintre criptic și fanic în fața oglinzii și în aventura erotică.
E limpede că asemenea abordare a romanescului se înscrie într-o tradiție românească solidă de la Gala Galaction și până la Gabriel Chifu.
Târgujianca Valeria Certăzeanu Zorilă se rezumă însă la acea autoreferențialitate a imaginației, dar condiționată de achiziții cultural- literare. Deși ai fi tentat să depistezi o anume mimare involuntară a modelelor precum: Tudor Dumitru Savu sau de exemplu eu însumi [- n.m., IPB] îți reprimi această lejeritate critică și încerci să dai recenziei acea turnură onestă.
Uneori romanciera se exprimă în maniera cezarpetresciană, alteori optează pentru realismul modernilor francezi bazat pe înlănțuirea faptelor, evenimentelor, simplelor întâmplări sub găoacea cărora tresar simboluri străvechi, precum ,,copilul infectat din rădăcini cu stigmatul incestului’’.
Spiritual o eroină realizează ,,saltul calitativ’’ și se sinucide cu ,,prețul libertății sale interioare, dinaintea morții’’.
Până la urmă exuberanța iubirii devine dramă, iar dramatismul se modifică pe traictoria alegerii existențiale în tragedie [e cazul Alinei, aici, cea care se adresează într-o scrisoare soțului său, Ionică –n.m. IPB] .
Acum narativitatea Valeriei Certăzeanu Zorilă descinde – e de ordinul inatacabil al evidenței- din modelul mai degrabă doric, întrucât autoarea din ,,Potirul cu Patimi’’ face ca personajele să dialogheze mult, scurtcircuitant, să se confrunte cu moartea personală, să ia decizii fatale ori doar să se spovedească la preot precum colonelul Ion Alexandru care îi cere sfatul, consilierea, preotul Cornoiu acceptând adulterul ca inerent dintre colonel și Ana al cărei rod este Dudău Ionică, dar îl și îndeamnă pe vinovat să-și recunoască fiul; pe alocuri povestea tinzând spre arghezianismul din ,,Ochii Maicii Domnului’’, poetice fiind comparația, metaforico- metonimică, emoționantă de o stilistică motivantă și reflexivă; de pildă doctorul Ionică părând a fi o nălucă în așteptare, eroii și eroinele trăiesc într-un ,,climat misterios’’; poleiala verii se aseamănă cu o trenă a muntelui; în trama romanului prinzând contur ,,cea mai pură și dramatică dragoste a unei fete pentru un om cu suflet de piatră’’.
Un vis alegoriparabolesc, o viziune graalică o avertizează pe Ana, fiica cea mare a familiei Buzarna, că viața tatălui său îi va fi încleştată peste noapte de somnul cel de veci, paragraful de la pagina 31 fiind de sorginte folclorico-ortodoxă, imbinând fabulosul popular cu eposurile Graalului.
Îl citez, dar reașezat, epopeic, în versuri mirabile:
,,Se făcea că ușa se deschide larg,
camera devine încăpătoare,
împodobită cu un tapet verde,
o dulce lumină plutind în jurul laviței
transformată într-un imens pat
străjuit de îngeri ce păreau a sluji
ca paznici și din care tatăl ei
nu avea putere să se ridice.
Tot atunci, pe ușa camerei larg deschisă,
intrase o femeie blondă, cu plete lungi
până la glezne, frumoasă, ai cărei ochi
luceau ca stelele cu cer senin’’.
Arta portretului este însușită cu temeinicie; iată-l pe Alfred ,,tânăr de 21 ani, înalt, brunet, cu fruntea lată, boltită, ten măsliniu, părul dat pe spate, cu ochii negri și mari, adumbriți de sprâncene delicat arcuite, mărginiți de gene lungi ca de fată, ochi în care se putea citi loialitatea și curajul bunicului din partea mamei și care nu era altul decât fiul cel mare al colonelului Ion Alexandru din garda lui Carol I’’.
Prozatoarea plasează acțiunea, tema, ideea, intriga în epocă dând accente ba de frescă politico-socială, ba de reflectare veridică a vieții militare și ea la cheremul istoriei derutante ori necruțătoare.
Îi izbutesc tablourile de interior bogate în detalii aproape pictural- scenografice; un exemplu elocvent fiind: ,,Pereții îmbrăcați parțial cu lambriuri, tavanul auriu sprijinit de coloane încununate cu capiteluri corintene, covoare groase de lână cu imprimeuri purpurii, fotolii și sofale cu perne moi, franjurate, dispuse simetric, lampadare, perdele lungi, albe, cu draperii din catifea purpurie, străjuite de volane, căminul masiv, vitrinile din lemn deschis la culoare pline cu porțelanuri de Boemia, tablouri ce înfățișau marea ale cărei licăriri se intersectau cu nemărginirea orizontului și pe care navigau, în larg, corăbii, toate la un loc te-nvăluiau dându-ți un impuls spre odihnă și visare’’.
Descripția sugerează relații asemănătoare scriiturii unor: George Călinescu, Eugen Barbu, Cristian George Brebenel, încât te trezești după trei-patru ore de lectură mulțumit de romanul executat cu minuție, sigură pe ambiental, pe acțiunea verbului, prozatoarea din Tg. Jiu fiind o analistă, un produs al unei acuități analitice străine de orice tatonare întrucât se face remarcată prin profunzimea reflecției, dar, deloc paradoxal cât și printr-un mod comun cu cititorul de a privi viața.
Trebuie subliniat că Valeria Certăzeanu Zorilă se angajază în curgerea povestirii de un anume clasicism al meditației, trăsătură vizibilă în efortul de a sonda în adâncime stările și sentimentele fundamentale.
Interesul cade pe situația emblematică, pe radiografierea unui mediu fie rece, brusc erotic ori sinucigaș, ba chiar viciat de o imorală atracție sexuală.
Îi sunt proprii romancierei aspecte esențiale precum ontologia replicilor între personaje, autenticitatea dusă până la un fel de realism fenomenologic îmbibat din belșug cu acele realități ale vieții de epocă asumată la nivel de experiență fatalistă.
Laboratorul de lucru romanesc sugerează, el însuși, anumite tactici și tehnici atotlămuritoare, îndurerate, de parcă s-ar fi înrudit cu toate personajele cărora le exprimă ființarea de ,,protagoniști’’ însărcinați să-și autointrospecteze trăirile deseori tulburătoare.
Agresiunea cotidianului ,,monstruos’’ îi oferă autoarei ,,Potirului cu Patimi’’ la tot pasul atitudini ,,alternative’’. Ba admiră un peisaj muntenesc, or niște pâlcuri de iasomie, ba evocă o cameră de oaspeți amenajată rustic sau ceremonialul unui ceai englezesc pigmentat cu texte poetice ale profesoarei de canto, Valeria [vezi paginile 90-93].
R-M. Albérès ar încadra acest roman la categoria ,,romanului destinului și al condiției umane’’, ori la categoria ,,romanului plin de patos’’, dar cu nuanțările obligatorii ce trimit la mila necruțătoare, la explorarea impresionismului recurent, la verva lirico-mistică, la viața colectivă, la brutalitatea și violența morții, sub presiunea contingentului social și al unui naturalism planetar.
Jean Ricardou ar specula gândurile textului, simetria dispozitivului general, ficțiunea care se dispune ca metaforă / metonimie proustiană, a activității ce o constituie scriitura, lectura (aceasta de a doua dimensiune apleacându-se în interior asupra cuvântului, în exterior asupra tăcerii, iar ansamblul narativ asupra morții).
– o cronică de Ion Popescu-Brădiceni –
