„De-aicea, de pe patul de spital/ Pe care mă găsesc de vreme lungă,/ Consider că e-un gest profund moral/ Cuvântul meu la voi să mai ajungă”.
„Acest cuvânt”, rostit de poet în ziua de 31 octombrie 2010, cu câteva zile înaite de a se întâlni cu îngerii şi cărora, sigur, le-a dedicat şi recitat poezii, trebuie să ajungă şi la iubitorii de frumos, să ajungă la cei pentru care „Rugă pentru părinţi şi Repetabila povară îi apropie de „inegalibilii părinţi”.
„Cine are părinţi, pe pământ nu în gând/ Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând/ Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,/ Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi”…./ Aceste poezii scrise cu „sânge”, ne amintesc de strădania părinţilor de a „ne face oameni”. „…Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,/ Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!…” /
Omagiem, pe 20 iulie, naşterea (1943), în Basarabia, Copăceni, judeţul Bălţi, a marelui poet, scriitor, publicist, om politic, ADRIAN PĂUNESCU. La 5 noiembrie 2010 (la 67 de ani), la Bucureşti, s-a stins din viaţă cel care a inventat sintagmele „generaţia în blugi” şi „muzică tânără”.
De biografia, dar şi vasta operă a celui mai mare poet social al românilor, de momente ale Cenaclului Flacăra, în care muzica, poezia şi cultura încântau auditoriul, ne aducem aminte, în 20 iulie, cu ocazia omagierii zilei de naştere şi în 05 noiembrie, ziua trecerii la cele veşnice.
Reamintindu-ne versurile acestor capodopere despre părinţi, precum şi a altor poezii ale poetului, ne curg lacrimi pe obraz, fiindcă: „….Ne amintim, şi de ei, după lungi săptămâni/ Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni/ Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,/ Dacă n-au murit trişti în casele lor”…/sau „Ne mor prietenii, ne mor/ Murim şi noi în moartea lor,/ Şi amintirile ne dor,/ Ne mor prietenii, ne mor /.
Adrian Păunescu pune în lumina istoriei literaturii noastre cel mai puternic filon de poezie socială, de poezie politică, de la situaţia părinţilor, de la problema „vânătorii de Români”: „De la Nistru pân la Tissa/ Tot românul plânsu-mi-s-a,…./…Ştefane, Măria ta,/ Tu la Putna nu mai sta…/„ Să te scoli din mormânt şi din corn să te audă românul sunând; întâia, a doua şi a treia oară, până ce „toţi duşmanii or să piară” şi până la problema îngrijirii cimitirilor de eroi-români din străinătate: „Hei, soldaţi români fără de rude/ Nimeni nu-i aşa sărman ca voi,/ Dumnezeu din ceruri nu aude/ Dorul vostru de-a pleca-napoi/…/Nimeni nu vă face parastasul/.. şi nici „…Moartea nu vă întreabă cât e ceasul../”.
Poezia înseamnă viaţă, triumf al omului în faţa morţii, dar şi …iubire: „Şi totuşi există iubire/ Şi totuşi există blestem/ Dau lumii, dau lumii de ştire/ Iubesc, am curaj şi mă tem.”/….,,Cu tine poezia mea există,/ Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,/ Cu tine nici tristeţea nu e tristă,/ Cu tine eu te văd când nu mă vezi….”/
Întotdeauna să ne facem timp să omagiem valorile neamului românesc, chiar dacă….,,lumea în care părinţi am ajuns/ De-o vecie-i mereu zguduită de plâns”. Să fim mai buni şi mai umani, să preţuim viaţa şi să nu lăsăm, pentru ultimele clipe, rugăciunea divină: „Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani/ Şi ţării mele minimă dreptate!”
………….„Astfel, spre nenorocul meu, care avea să-mi devină, noroc,
Am trăit fără mama şi tata, care s-au despărţit violent
Şi bunicii mei paterni, Ioana, analfabetă, Marin, învăţător,
M-au crescut în lumina credinţei, a moralei şi a limbii române”…………
(Autobiografie)
Romulus Modoran
