Acum câteva zile, după aproape şaizeci de ani de la absolvirea Şcolii Pedagogice (adevărata catedrală pentru noi), fosta şcoală normală, la iniţiativa colegului nostru Costică Birou, noi, câţiva absolvenţi de atunci, ne-am întâlnit… pentru a ne mai vedea câți mai suntem şi… pentru cât mai suntem.
Din cei peste treizeci de colegi, mai mult de jumătate au fost chemaţi la Bunul Dumnezeu. Numeric, mai suntem ceva mai mult de zece, însă la întâlnire au venit doar… cinci (C.B., Năsturică Boiangiu, Beni Crăsnaru, Mitică Dănău şi semnatarul acestor rânduri).
Întâlnirea a căpătat o mare încărcătură emoţională şi prin faptul că, prin amabilitatea Părintelui Anghel Păunescu, am participat la o slujbă religioasă de pomenire atât a colegilor noştri dispăruţi, cât şi a excelenţilor noştri profesori (Cornel Cârstoiu, Anatolie Ştefănescu, Victor Andriţoiu, Vasile Arjoca, Ion Modoran, Elena Hutium, Vasile Munteanu, Leonid Gebeanu, Ion Dragomir, Victor Daimaca).
În acelaşi timp, întâlnirea a constituit şi un moment de rememorare a vieţii de elev ai unei asemenea şcoli unde, noi, copiii satelor gorjene, care am… îndrăznit să visăm între cărţi şi sărăcie, și în urma examenului de admitere, am devenit elevi ai unei asemenea școli, absolvind-o, după ce, la sate, am urmat clasele V-VII, la puţinele gimnazii unice (înfiinţate după război), la care eram nevoiţi să mergem zilnic (pe jos, pe orice timp al toamnei, iernii şi verii) şi câte 7, 8, 10 şi chiar 12 km. Asta spune ceva celor de astăzi?
Am rememorat momente ale desfăşurării cursurilor, la care, profesorii noştri, în primul rând, ne-au demonstrat că erau… tobă de carte şi total dăruiţi profesiei, cei care, fiind foarte exigenţi, ne-au făcut să înţelegem că disciplina şi ordinea în astfel de şcoli (supranumite şi „fabrici de dascăli”) era ceva… sacru.
Cu mintea unui cadru didactic cu zeci şi zeci de ani de vechime în învăţământ, ne-am reamintit de lecţiile minunaţilor noştri profesori, care erau adevărate bijuterii didactice, cum, imediat după masa de prânz intram la meditaţii (până la masa de seară) şi cum mulţi dintre noi ne sculam dimineaţa mai devreme şi, după puţinele cărţi pe care le aveam şi după caiete, prin grădina şcolii, mai… repetam materia din care, eventual, la clasă, urma să fim examinaţi.
Programul şcolii, strict dimensionat pe ore, ne cerea şi ne-a imprimat o disciplină cazonă. În oraş (ca să ne cumpărăm ceva), nu pentru a ne exhiba prin parcuri, restaurante etc., sau la ţară (sâmbăta) plecam doar cu bilet de voie (semnat de dirigintele clasei), bilet pe care şi la plecare şi la sosire îl prezentam pedagogului. Era rău, nu?
Pregătirea noastră continuă, disciplina strictă ne-au fost inoculate şi de rigoarea practicii pedagogice pe care, în ultimii doi ani de şcoală am făcut-o la Şcoala de Aplicaţie (cu clasele I-IV), care funcţiona în şcoală, practică începută cu asistente la orele susţinute de învăţători, urmate de analize (în detaliu), după care şi noi, folosindu-ne de cunoştinţele de pedagogie, psihologie, logică şi metodica predării (obiecte de bază ale şcolii pedagogice), ne întocmeam planuri de lecţii după care predam, după ce acestea erau avizate (cu observaţiile de rigoare) de învăţător, profesorul metodist şi cel de pedagogie (conducătorul practicii), de multe ori 
fiind nevoiţi să… rescriem planul.
Urmărind apoi realizarea scopului (instructiv-educativ) propus în plan, sub supravegherea colegilor noştri (care, stând pe băncile de pe lângă pereţii clasei îşi notau şi ce li se părea că e bine şi ce credeau că e mai puţin realizat), a învăţătorului, profesorului metodist şi a celui de pedagogie, am predat multe-multe lecţii la clasă.
După o autoanaliză a… propunătorului, analizele care urmau, când îşi spuneau părerea colegii, apoi învăţătorul, profesorul metodist şi conducătorul practicii, se transformau în adevărate colocvii pedagogice (apodictice) care încet-încet, ne şlefuiau viitoarea profesie.
Marea majoritate a noastră a urmat, apoi, studii universitare, cunoştinţele şi practica din şcoala pedagogică de departe fiind cele care ne-au conturat măiestria didactică pentru toată viaţa.
Am rememorat şi viaţa de internat (cu zeci de paturi într-un dormitor), cea… de la cantină, ca şi cea pe care o desfăşuram în grădina şcolii, sub supravegherea pasionatului grădinar Olaru.
În fiecare zi, înainte de a intra la masa de prânz, în luminatorul din faţa sălii de mese, făceam… careu, unde venea directorul nostru (exigentul profesor Cornel Cârstoiu, primul doctor în ştiinţe din Gorj) şi ne atenţiona asupra unor probleme (disciplina strictă fiind pe primul plan), urmând, dacă era cazul, de admonestări şi chiar de eliminări (pe câteva zile), mare ruşine.
Astfel de program strict făcea… să se-nveţe carte pe ruptele şi să se respecte disciplina şcolii. La „examenul de stat” (bacalaureatul de astăzi), eventual şi rar, picau… 1-2 elevi. Acum?
Toate acestea (şi multe altele) între care şi frecvenţa la ore, legătura permanentă cu părinţii noştri etc. au contribuit la… arhitecturarea profesiei noastre de mai târziu, la conturarea unui profil pasionat al dascălului din noi, pătrunzându-ne pentru totdeauna conştiinciozitatea cerută de profesia noastră.
Întâlnirea, volens-nolens, a făcut şi o paralelă între cum se învăţa carte atunci şi, cu unele excepţii, cum se învaţă carte acum, învăţământul românesc mergând spre o evanescenţă sigură, concluzionând că, dacă cineva doreşte cu adevărat redresarea acestuia, după o analiză minuţioasă, trebuie adoptată o atitudine morală desăvârşită, pe care să o pună la baza acestuia şi, începându-se de la zero, să se pună accent, în primul rând, pe pregătirea cadrelor didactice (cu reconsiderarea conceptelor pedagogiei, psihologiei, logicii şi metodicii predării), cadrele didactice (azi, multe doar purtătoare de diplome… dubioase, definitivatul e concludent?) încât acestea să fie… competenţe didactice, ştiindu-se că, mai întâi, elevii pricep dacă cel din faţa lor ştie carte, dacă predă „ab imo pectore”, numai din buze, sau se complace într-un compromis descalificant, neinteresat de ce trebuie să facă la clasă şi ei (elevii), să se comporte ca atare. Astfel, alături de eminente cadre didactice de azi, există şi din cele după care elevii aruncă cu hârtii mototolite, cu cretă, le răspund obraznic, nu le salută, ajungându-se să le dea şi cu spray în faţă. Nu elevul este de vină, ci cel care, fără jenă, se intitulează cadru didactic şi care, de multe ori e şi… doctor în ştiinţe (asta mai trebuia), fiind de fapt o „docta ignorantia”, etalând de fapt „ex nihilo, nihil” şi care, pentru ca totul să fie OK, dau elevilor numai note mari şi foarte mari şi… defilează în sistemul de învăţământ, făcându-i un deserviciu major.
De asemenea, credem că o foarte mare atenţie trebuie acordată selectării şi promovării în funcția de… manager (funcţie refuzată de… demodaţi, pe care alţii au primit-o ca pe o epifanie) a celor mai bune cadre didactice(multe fiind onorabile), care au demonstrat şi demonstrează că-s dăruite total învăţământului, a căror „prezenţă să nu se vadă, dar să se simtă permanent”, valori spirituale, autentice, venerabile, aprehensive, motivate de demnitate, apodictice în conţinuturi, docte şi demne totdeauna, care în tot ce fac, să fie eclatante şi, în nici un caz, să nu li se dea credit celor care, neavând nici un respect şi afecţiune faţă de învăţământ, speculând anumite… slăbiciuni omeneşti (!!!) ajung manageri, după care imediat devin fermi convinşi că au o minte axiomatică, că…duhnesc de… complexe de superioritate (religia lor devenind prostirea celor din jur şi profitul din orice) fiind, de fapt, nişte… „nomina odiosa”, neofiţi „violon d`ingres”, mărunţi amatori de ţârvoaie şi ţurluitoare, care să-i desfete, cei care cu colegii lor de şcoală se întâlnesc doar … la zile mari şi, după vechile obiceiuri, doar pentru a-i pune la punct (fără a le da voie la replică), interesaţi doar pentru ieşirea în faţă, nu pentru dialog, cei care, prin structura lor, nu pot să înţeleagă ”si vis amari,ama”(“dacă vrei să fii iubit, iubeşte”), care au jucat în hora mai multor partide, colează abjecţia cu alte atribute degradante, nu-i interesează în niciun fel… „mehr Licht”-ul învăţământului ci, prin absolut orice mijloace (oricât de degradante ar fi) şi, fiind cu totul dezinteresaţi de problemele învăţământului, îngenunchează doar în faţa sacului cu bani şi a interesului meschin, n-au scrupule (toţi cei din jur sunt… gunoaie), cei care îşi vând şi sufletul din ei (chiar şi funcţia), urmărind o ataraxie trândavă , cei care insultă tot, pierzându-şi orice simţ al realităţii, sunt convinşi că ştiu totul despre învăţământ(şi trebuie făcut numai cum vor ei), că li se cuvine un respect sacru.
Deci, tremuraţi şi feriţi-vă (… din faţa vechilor obiceiuri)!
Nu, managerii trebuie să fie cei care-şi obiectivează permanent caracterul integru, cu calităţi care coagulează tot ce-i folositor învăţământului, peremptorii în tot ce fac, demonstrând că au contiguitate în intenţiile lor bune, că ştiu să asculte diferite păreri, că nu au parti-pris-uri, ale căror caractere („piatră de încercare a sufletului” – Menander) fac reverenţe în faţa valorilor autentice (calităţi pe care mulţi manageri le au), care permanent demonstrează că sunt preocupaţi de”ce” şi ”cum” trebuie făcut pentru ca rezultatele învaţământului să fie tot mai bune.
Faţă de atitudinea promovată în şcoala noastră pedagogică, ceea ce se întâmplă astăzi e prea departe de ce trebuie şi… rezultatele „învăţământului” se văd. Sau, are cineva interesul să nu se înveţe carte în România, cea care a dat lumii foarte multe valori?
Noi, normaliştii de odinioară dorindu-i numai bine şi nutrind un sincer respect învăţământului românesc şi celor care-l servesc cu sinceritatea (pe care-i apreciem ca atare), suntem convinşi că este un mare adevăr în cele afirmate mai sus, fiind perfect de acord cu Aristotel, care spunea „amicus Plato, sed magis amica veritas” („mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul”).
Tot aşa de adevărat e şi faptul că „omul e visul unei umbre” (Pindar) şi că „e trecător ca frunzele şi florile” (C. Marton), motive pentru care „ce e bun trebuie promovat, să rămână, impostura trebuie înlăturată fără nicio părere de rău”.
Optimişti fiind, cum ne-a educat minunata noastră şcoală pedagogică, în pervazul viitorului vedem flori pentru învăţământul românesc performant. Trebuie, credem, pentru asta, să apară cineva să le ude. Spiru Haret şi dăruirea sa pentru învăţământul românesc, ne învaţă ceva?
Sau, faţă de… starea învăţământului românesc de azi, cele de mai sus sunt… depăşite?
Comuniste? Rezultatele sunt, credem, suficient de edificatoare.
Hm! Ce ţi-e şi cu normaliştii ăştia, care au învăţat carte pe ruptele şi care acum apreciază doar respectul faţă de valori şi corectitudine! Antidemocraţi, nu?!
Prof. Marin COLŢAN
