Spre ştiinţa semenilor noştri

2274

Om excepțional, Carol Davila este întemeietorul învăţământului universitar din România, legat de medicina militară. În colaborare cu Nicolae Kretzulescu (1812 – 1900), medic, om politic, participant la revoluţia de la 1848, militant pentru Unirea din 1859, ministru şi prim-ministru în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, apoi diplomat, Carol Davila a pus bazele învăţământului medical, înfiinţând în 1857 Şcoala Naţionala de Medicină şi de Farmacie. În 1860 a fost ridicat la rangul de general. În 1861 a creat primul azil de orfane, căruia i-a dat numele de Elena Cuza, după soţia domnitorului, de care s-a ocupat îndeaproape şi Regina Elisabeta. Apoi a înfiinţat un azil şi pentru băieţi. În 1869, Carol Davila a înfiinţat Facultatea de Medicină, tot el a întemeiat învăţământul farmaceutic şi pe cel veterinar. A pus bazele unor societăţi ştiinţifice: ,,Societatea medicală” (1857), ,,Societatea ştiinţelor naturale” (1865), ,,Societatea de Cruce Roşie” (1876) precum şi a două reviste: ,,Monitorul medical” (1862) şi ,,Gazeta medicală” (1865).
A organizat serviciul românesc de ambulanţe, iar în Războiul de Independenţă (1877 – 1878) a condus serviciul sanitar al armatei. Practic a condus viaţa medicală sub patru domnitori.
Un mare caracter al secolului al XIX-lea, acest fondator al învăţământului românesc a căutat să-i educe pe elevii săi în spiritul unui cult al muncii şi al cinstei. În primul rând, a avut grijă să-i trimită la facultăţi din Europa, să studieze şi să-şi susţină doctoratul, după care să vină ca profesori la facultatea nou – înfiinţată. Pentru că guvenul român a refuzat să plătească bursele studenţilor trimişi la Paris, ca să-şi perfecţioneze studiile medicale, Carol Davila a insistat pe lângă Napoleon al III-lea să le ofere aceste burse. Deşi ocupat până la epuizare cu problemele profesiei sale, Carol Davila nu era străin de viaţa culturală a ţării. Iubitor de folclor, a suportat toate cheltuielile pentru tipărirea colecţiei de poezii populare a lui Vasile Alecsandri. Casa familiei din Cotroceni era frecventată de pictorul Nicolae Grigorescu, care-l pictează, în 1869, pe viitorul scriitor, Alexandru Davila, în costum naţional („Băiat de mocan”). În aceeaşi perioadă, prin tatăl său, Alexandru îi cunoaşte pe Bolintineanu şi pe Vasile Alecsandri, căruia i-a recitat poezia “Stejarul şi cornul”.
Apreciind activitatea neobosită a lui Carol Davila, Carol I nota: “Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el”. Studenţii săi afirmau: “Ne recomanda să fim cinstiţi şi să nu ne lăsăm mituiţi”.
La 13 ianuarie 1874, soţia sa, Anica, moare după ce un medic i-a dat stricnină în loc de chinină. Rămas văduv cu patru copii,continuă să muncească cu aceeaşi perseverenţă şi îndârjire până în 1884, când intră în cele veşnice, la numai 56 ani.
Opere principale: ,,Profilaxia sifilisului” (1853); ,,Aerul atmosferic”(1871).
Ca o recunoaştere a meritelor sale de contribuitor fundamental la organizarea învăţământului medical din România, a fost primit ca membru post-mortem al Academiei Române. La solicitarea Ministerului de Război, Constantin Brâncuşi a executat un bust din bronz al generalului Carol Davila. Sculptura a fost executată în 1903 şi expusă în 1912, în curtea Spitalului Militar Central din Bucureşti. Este declarat monument istoric şi este înscris în Lista monumentelor istorice din Bucureşti. Universitatea de Medicină din Bucureşti îi poartă numele: ,,Carol Davila”.

Profesor dr. Gheorghe Marinescu
Dumitru Constantin – Dulcan, medic neurolog şi psihiatru, autorul celebrei cărţi ,,Inteligenţa materiei”, în cartea sa, ,,În căutarea sensului pierdut”, volumul I, cap. ,,Oameni şi prieteni rămaşi în universul meu spiritual”, se referă, în câteva rânduri, şi la savantul Gheorghe Marinescu, deşi murise înainte de a se naşte autorul cărţii pomenite. Nu-şi propune să evoce meritele sale, dar aduce un aspect mai puţin cunoscut din viaţa celui care a revoluţionat neurologia. Este vorba de ,,Testamentulʺ lui Gheorghe Marinescu reprodus în manuscris:

Citind şi răscitind acest testament, îţi creează impresia că n-a fost scris acum 85 de ani, dimpotrivă, în vremurile noastre.
,,Nicio floare, niciun discurs.
Acei care m-au iubit să întrebuinţeze bani pentru copiii săraci şi vorbele bune pentru a încuraja pe cei suferinzi. Să nu se uite că cei care trăiesc în lipsă şi chiar în mizerie sunt prea numeroşi, că cei îmbogăţiţi prin mijloace neoneste trăiesc într-un fel sau altul din exploatarea celor ce muncesc.
Plecând din lumea din care nimenea nu s-a întors, n-aş voi să supăr pe nimeni, dar adevărul trebuie spus; prea multă nedreptate în blagoslovita Ţară Românească. Ea este datorită uşurinţei sau grabei cu care s-au dezlegat problemele vitale ale patriei, lipsei adevăratei educaţii cetăţeneşti şi sentimentului datoriei; ambiţiuni trecătoare precum şi un orgoliu imens au dat naştere la multe anomalii sociale. Cine le va îndrepta?.
Când oamenii noştri politici sau guvernanţii nostri vor îndrăzni să privească în faţă cruda realitate şi îşi vor da seama de greşelile făcute?”
12 mai 1938                     Prof. Dr. Gheorghe Marinescu

Acest testament magistral reprezintă piatra de temelie a caracterului semnatarului: modestia, sinceritatea, simplitatea, bunătatea, onestitatea, demnitatea, altruismul, exemplul, lupta pentru dreptate şi adevăr. Prin puterea caracterului a izbutit să ajungă fondatorul şcolii româneşti de neurologie. O splendidă lecţie de dirigenţie.
Prin acest ,, Testamentʺ, onestul savant dă o minunată lecţie de etică românului de vârste diferite şi mai ales politicienilor postdecembrişti, care n-au înţeles că a face politică înseamnă să-şi sacrifice interesele personale în favoarea intereselor colective, ale ţării, dimpotrivă au făcut politică pentru îndestularea şi prosperitatea lor, nu pentru ţară şi nu pentru români.
Întrebarea din finalul ,,Testamentuluiʺ e mai actuală ca oricând. Pe tot românul onest şi care ţine la ţărişoara sa îl frământă răspunsul la această întrebare şi răspunsurile la alte întrebări: În ce mai crede omul de azi în afară de bani? Mai există idealuri? Ce mai e sfânt în noi?
N.B.

A nu se trece cu vederea…
Axel Munthe, medic, scriitor suedez: ,,Ştim cu toţii că acumularea peste măsură de bogăţii este, de cele mai multe ori, un furt camuflat cu multă dibăcie în dauna săracilor.”
Numai într-o democraţie ,,originală” este posibil ca toţi membrii unei familii să ocupe funcţii de demnitari !!!
Atâta timp cât lideri politici însemnaţi, care au jurat cu mâna pe Biblie, sunt deferiţi justiţiei, rând pe rând, pentru corupţie, să ne mai mirăm de exodul românilor?!?
Prosperitatea şi fericirea promise de peste trei decenii tind să devină o ,,Fata Morgana”, bineînţeles, numai pentru cei cinstiţi şi nevoiaşi care reprezintă majoritatea.
Cât priveşte ,,România educată”, roadele se văd în viaţa cotidiană.
Pentru că am scris despre cele două celebrităţi ale medicinei româneşti, redăm în continuare ,,Jurământul lui Hipocrate” în ambele variante.

Jurământul lui Hipocrate
Varianta originală a jurământului
,,Jur pe Apollo, pe Asclepios, pe Higeea şi Panaceea, pe toţi zeii şi zeiţele, luându-i ca martori că voi indeplini, pe cât mă vor ajuta puterile şi priceperea, juramântul şi legământul care urmează:
-Pe învăţătorul meu într-ale medicinii îl voi socoti deopotrivă cu cei care m-au adus pe lume, voi împărţi cu el averea mea şi, la nevoie, îi voi îndestula trebuinţele, pe copiii săi îi voi privi ca pe fraţii mei şi, dacă vor dori să devină medici, îi voi invaăţ fără plată şi fără să le cer vreun legământ.
-Preceptele, lecţiile orale şi tot restul învăţăturii le voi împărtăşi fiilor mei, fiilor învăţătorului meu şi ucenicilor uniţi printr-o făgăduială şi printr-un jurământ, potrivit legii medicale, dar nimănui altcuiva.
-Le voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre folosul lor, pe cât mă vor ajuta puterile şi mintea, şi mă voi feri să le fac orice rău şi orice nedreptate.
-Nu voi încredinţa nimănui otrăvuri, dacă îmi va cere, şi nu voi îndemna la aşa ceva, tot astfel nu voi încredinţa nici unei femei leacuri care să o ajute să lepede. Îmi voi petrece viaţa şi voi îndeplini meşteşugul în nevinovăţie şi curăţie.
-Nu voi practica operaţia scoaterii pietrelor din băşica udului, lăsând-o în seama celor ce se ocupă cu aceasta. În orice casă aş intra, voi intra spre folosul bolnavilor, păzindu-mă de orice faptă rea şi stricătoare comisă cu bunăştiinţă, mai ales de ademenirea femeilor şi a tinerilor liberi sau sclavi.
-Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce îmi fac meseria sau chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie.
-Dacă voi respecta acest legământ fără să-l calc, fie să mă bucur pe deplin de viaţa şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi, iar dacă îl voi nesocoti şi voi fi un sperjur, merit să am o soartă dimpotrivă.”
VARIANTA MODERNĂ A JURĂMÂNTULUI
(aşa cum a fost ea adoptată de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva – 1975):
,,Odată admis printre membrii profesiunii de medic:
-Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;
-Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;
-Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;
-Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;
-Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;
-Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;
-Colegii mei vor fi fraţii mei;
-Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;
-Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!”
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here