În debutul său în universul poeziei, autoarea Nicoleta Katalina Pauliş îşi întâmpină iubitorii de poezie cu volumul de versuri intitulat „Scrisori din frunzele anotimpurilor”. Încă de la început poeta ne încântă cu versurile sale şi ne dovedeşte că este înzestrată cu har şi ştiinţă de carte, ea stăpâneşte bine limbajul artistic şi îşi urmează destinul prefăcând metaforele în cuvinte iar prin ludicul acestora ne confirmă autenticitatea scriiturii sale.
Cartea cuprinde patru cicluri, alese cu multă grijă. Poeta ne declară cu limpezime încrederea sa în orizonturile credinţei şi, cu emoţie, ne prezintă în primele poeme evoluţii tulburătoare privind trădarea domnului nostru Iisus de către Iuda: „Iisus să-l ierte vrea,/ Dar nu spunea nimic/ Doar semnul de salut i l-a făcut./ Tăcea gândind: „Mă va trăda-n curând/ Cu un sărut.” (Cumplita clipă lungă a trădării)”
În primul ciclu al cărţii, intitulat „Întoarce-ți, Doamne, faţa către mine” autoarea ni se prezintă îngândurată de ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în lumea credinţei şi a slujirii divinităţii de către oameni. Înzestrată cu har divin poeta Nicoleta Katalina Pauliuş se dovedeşte a fi o fină cunoscătoare a realităţii. La fel ca şi Protagoras, poeta ne confirmă „că prin cunoaştere omul este măsura tuturor lucrurilor”. Numai prin raţiune lucrurile sensibile sunt radical diferite de esenţele corespunzătoare. Credinţa în Divinitate îl face pe om să regrete faptele reprobabile, iar căinţa şi credinţa în Dumnezeu îl fac pe om mai bun. „Te-am văzut săvârşind minuni/ Şi predicând atâtea luni/ Ai dat lumină orbilor/ Să fii în slavă, Doamne, în ceruri lăudat.” (Tânguirea Sfântului Petru)”
Scriitura poetei parcă vine dintr-un labirint al simbolurilor, al trăirilor, al credinţei şi al întrebărilor ce găsesc răspuns în versurile maieutice ale creatoarei într-un mod original, cu semnificaţii deosebite, căci ea priveşte într-un mod aparte divinitatea şi lumea credinţei creştine.
În cel de-al doilea ciclu, „Scrisori din frunzele anotimpurilor”, autoarea începe cu „Reflecţii într-o iarnă târzie” în care fulgi mari, răzleţi, ca penele din pernele cu care se joacă copiii, se așază peste tot. Va trece iarna aspră şi va veni primăvara cu verdeaţă şi veselie. În iarnă „ştrengarul ger” zâmbeşte, iar pe străzi nu este nimeni pentru că el a alungat totul din cale încât până şi pisicile au fugit la căldură. „Ştrengarul Ger zâmbeşte,/ Îţi mulţumesc, Crăiasă/ Şi inima îi bate să pleznească,/ Iată, e cineva care admiră/ Frumoasa-mi artă!” (Noapte de ianuarie)”
După o iarnă geroasă îşi face simţită prezenţa primăvara, odată cu apariţia ghiocelului, care soseşte ca un vestitor înaintea oricăror alte flori. Iată că în acest ciclu de poezii autoarea ne prezintă creaţii originale, bine armonizate şi muzical şi bine aplicate pe frumosul ogor semantic al limbii noastre româneşti. „Salcâmii încărcaţi cu perle albe/ strălucitoare ca adevărate salbe/ de lumină, de parfum de rai./ Privesc către castanii care poartă/ vii candelabre pentru mai/ iar păsările cântă-n tril de nai.” (Tablou de primăvară)”
Vibraţiile emoţionante autoarea le transformă într-o adevărată arhitectură spirituală, iar limbajul folosit ne transpune în sfera poeziei desprinzându-ne de banalitatea vieţii cotidiene. Desigur, poeta transformă florile visului său în creaţii literare. La fel ca şi la Heidegger, poezia Nicoletei Katalina Pauliş este locul manifestării adevărului original aşa cum se observă în poemele sale: „Simt aerul din preajmă/ că-mi dăruie miros de fân cosit/ de pâine-n ţest şi de înserare.” (Prin lanul de grâu)”
Poeta se exprimă dezinvolt în stilul său autentic, uneori ca şi George Coşbuc se identifică cu natura, cu dragostea de frumos dar îşi creează un univers personalizat ce transcende evenimentele locale, terestre şi cosmice. Atmosfera poemelor sale este încărcată de miresme şi de îngeri, de arhetipuri distribuite paradiziac cu aspecte bine şlefuite ce conferă auctorialitate stilului său creator. „Plânge pământul!/ Printre flori/ inimi goale şi gunoi,/ lavă şi gheaţă din rănile lui/ se scurg şiroi.” (Aripi pierdute)”
Călătoria prin anotimpuri ne este prezentată cu sensibilitate şi cu metafore coşbuciene sau bacoviene, sentimentele poetei dar şi melodicitatea interioară a versurilor sale ne prezintă profunzimea creaţiei, apoi ne poartă „Pe cărări de dor şi cântec” în cel de-al treilea ciclu cl cărţii sale. Discursul liric ne poartă pe meleaguri frumoase, încărcate de dor şi de legendă, de la Ana lui Manole la „Noapte de Rusalii” ori la „Baladă cu maci şi albăstrele” şi este surprinzător cum reuşeşte să creeze versuri extrem de reuşite care ţin de marea poezie a transmodernităţii şi postmodernităţii. În creaţiile sale autoarea nu uită să se inspire şi din folclorul autentic, reuşind astfel să pună în poemele sale trăirile pasionale, iubirea, natura sub neîntreruptul tril al ciocârliei pe meleagurile noastre brâncuşiene. „Mai văd alergând/ printre magnolii înflorite,/ Trecând pe poduri/ sub care plutesc nuferi/ Sub curcubeie/ scânteietoare/ În jucăuşe/ raze de soare. (Vis)”
Cel de-al patrulea ciclu, intitulat „Cuvinte ziditoare ca scut de apărare” ne prezintă jocul cuvintelor din scriitura autoarei ce cu talent şi rafinament zideşte trăirile sale în versuri surprinzătoare în care-şi pune crezul său despre viaţă şi lume într-un luminiş ce pare heideggerian, dând răspuns întrebărilor care îşi caută un răspuns. Se cuvine să menţionăm că poeta îşi extinde harul său asupra oamenilor pentru că un poet adevărat nu este cel care explorează doar dimensiunea sa interioară, sentimentele sale, ci cel care este atins de harul de a fi. (Heidegger) Şi iată că, de fapt, poeta Nicoleta Katalina Pauliş se înscrie valoros în aceste coordonate. „Plâng cuvinte moarte/ trist înăbuşite/ aruncate-n grabă/ nemilos uitate/ în a minţii noapte/ cuvinte pierdute/ în ungherul tainic/ al inimii mute.” (Cuvinte care mor)”
Scriitura doamnei Nicoleta Pauliş se menţine într-o densitate revigoratoare de teme, motive, toposuri, idei şi atitudini fie recurente, fie deviante de la modele uneori recognoscibile. În definitiv, putem afirma că misiunea oriăcui scriitor ce-şi respectă statutul rămâne constantă în transtemporalitate. „Nimic din tot ce simt, eu nu pot spune/ Iar sufletu-mi ţepos ca un arici/ Stă strâns în încruntată apărare/ Şi doare uneori. Ce tare doare!” (Eu nu-s de-aici)”
Poemele scriitoarei sunt analize ale secţiunilor prin realitate interpretate însă printr-un registru poetic al său. Prin alipirea tuturor secţiunilor ne prezintă o altă imagine a realităţii, mai bună, mai caldă, mai umană. Autoarea produce, într-adevăr, o lirică mai umană, un soi de neoromantism resituat între realism şi autenticitate, între simplitate şi corporalitate. Sunt convins că cititorii vor aprecia versurile acestui volum de debut şi, prin modestele mele rânduri de apreciere, consider că doamna Nicoleta Katalina Pauliş are certe calităţi poetice care, udate cu boabele de rouă, vor creşte creaţii valoroase ale literaturii.
Mircea Tutunaru
