Se pare – sau mi se pare, că stau bine… memoria!
Pe puştiul ăsta l-am întâlnit chiar la Târgu-Jiu, la teatrul care poartă numele minunatei artiste Elvira Godeanu!
O Doamnă dureros de frumoasă – cu un suflet fără pereche – şi de necrezut pentru mine, s-o fi avut şi parteneră în piesa lui Lovinescu „Moartea unui artist”. Şi asta ani de zile. Mă iubea! Grozav mă iubea! Avea şi motive! Pe vremea aceea eram „cumva”! Şi într-o zi, iată-mă la dumneaei acasă. Am intrat. În fotoliu, extraordinarul Domniei Sale soţ, marele inginer constructor Prager. Ce primire! Eu, degajat, fericit, văd pe un perete tabloul superb al doamnei Elvira şi fac gafa: „Doamne, ce frumoasă aţi fost!” Ce au putut râde! Eu, să dreg busuiocul: „Dar sunteţi şi acum!”
Pot uita drăgălăşenia, simpatia lor?
De ce am început aşa? Reiau… Mă aflam în teatrul „Ei” şi apare un tinerel – (cum am spus şi mai sus), – care-mi zice: „Mă cheamă Drăghescu şi mă mai cheamă George… sunt actor aici!” I-am zis: „Bravo! Mi-ar plăcea să te văd jucând!”
Din ziua aceea ne-am apropiat şi a devenit prietenul meu. Repet: nu l-am văzut pe scenă, dar cum scrie, cum „culege” tot ce-ţi merge la inimă, la minte, e… grozav!
„Ceaşca lui de cafea” ar trebui să apară cel puţin de trei ori pe săptămână. Mi-a scris, i-am scris, şi parcă nimeni nu le face, nu le adună, nu le pritoceşte şi nu le „sfinţeşte” precum talentatul scriitor George Drăghescu. Dacă vrea, dacă îi surâde, dacă mă înţelege, de azi, la ai mei de patru ori douăzeci, anul de graţie 2016, îl doresc… „nepotul meu”!
Florin Piersic
