În ziua împlinirii celor 174 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, poetul nepereche al neamului românesc şi geniul creator care este considerat cel mai mare poet român din toate timpurile, poate că e momentul să amintim şi faptul că el reprezintă, în mod incontestabil, personalitatea celui mai important gazetar al istoriei noastre, atât pentru acurateţea şi elocinţa cuvântului folosit în scrierile sale, a stilului său inconfundabil, cât mai ales pentru puterea de pătrundere a unor adevăruri aşternute în paginile ziarelor! Iar, dacă în privinţa operei sale poetice, criticii aproape că nu mai au nimic de adăugat, deoarece fiecare cuvânt din cele peste 2.200 folosite de el, fiecare vers, fiecare rimă ori mesaj poetic, au fost privite pe toate feţele, despre opera jurnalistică eminesciană se mai poate analiza şi se mai poate comenta deseori, cu scopul de sublinia verva sa, curajul de a spune adevărul, capacitatea de a rămâne mereu în actualitate! O serie de mari cărturari, critici şi comentatori, ca Titu Maiorescu, Alexandru Perpesissicius, Dimitrie Vatamaniuc (în cele 9 Caiete Eminescu) şi o pleiadă de alţi exegeţi care au studiat opera sa, ni l-au prezentat pe Mihai Eminescu în toată măreţia lui spirituală, însă, despre jurnalistica practicată şi despre articolele tăioase publicate în paginile ziarului conservatot «Timpul», unde era şi redactor-şef, au scris doar câţiva dintre cei mai avizaţi comentatori.
,,Sau țara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie”!
Să amintim faptul că una dintre personalităţile noastre de referinţă care s-a preocupat de opera publicistică a lui Eminescu a fost regretatul academician Gheorghe Bulgăr, discipol al lui Tudor Vianu şi autor de dicţionare de sinonime, care a scris şi a tipărit, în anul 1973, o lucrare demnă de atenţie şi care este sugestiv intitulată: «Icoane vechi şi Icoane nouă», în care îl prezintă pe marele poet ca pe un analist profund al vieţii sociale şi economice. După câţiva ani, publicistica lui Eminescu a fost analizată şi de către profesorul ieşean Vasile Nichita, însă dintr-o altă perspectivă, mai de stânga, prin care a remarcat profunzimea gândirii economice a lui Eminescu! După ce Republica Moldova (Basarabia noatră şi glia strămoşească) şi-a proclamat independenţa faţă de puterea rusească, la 31 august 1989, la Editura «Moldova» din Chişinău avea să apară, în 1990, o carte voluminoasă şi destul de interesantă sugestiv intitulată «Mihai Eminescu – Publicistică», pe care am citit-o cu mare interes, o lucrare bine structurată, un veritabil tezaur de limbă şi simţire românească, de analiză aprofundată a publicisticii eminesciene.
Ca rezultat al preocupărilor sale continue de investigare a realităţilor româneşti, în calitate de jurnalist, ulterior de redactor-şef al Ziarului conservator «Timpul», Mihai Eminescu schiţează cadrul unei concepţii realiste, cu note adânci de originalitate, privind dezvoltarea şi modernizarea României, pornind de la cunoscuta teorie a «formelor fără fond», elaborată de către Titu Maiorescu. Prin realizarea unor abordări successive, îi amplifică şi nuanţează conţinutul, subsumându-i câteva teorii apropiate junimiştilor, precum cele referitoare la stat, naţiune, continuitatea seriilor istorice, avantgardism şi protecţionism, dar şi opinii proprii privind oligarhia («pătura superpusă») pe care o avem şi astăzi în România, pe lângă ceea ce înseamnă «golurile sociale», declasarea morală şi culturală, compensaţia prin muncă, semibarbaria, demagogia, populismul şi altele! În abordările sale teoretice, Eminescu îşi depăşeşte în mod evident prerogativele de redactor şi nu se limitează la sesizarea şi descrierea faptelor crude şi dramatice uneori, a fenomenelor şi proceselor sociale, ci le analizează, le integrează şi le evaluează pe un suport predominant teoretic şi ideologic, sugerând direcţii de acţiune şi măsuri concrete pentru optimizarea reconstrucţiei sociale şi a redresării situaţiei existente. Atribuindu-i-se rolul de doctrinar al formaţiunii conservatoire, poetul şi publicistul se dovedeşte până la un punct ca o îndreptăţită dovadă a acuzaţiilor liderilor liberali, prin reproşurile făcute în acest sens de către unii conservatori la adresa conducerii partidului (I.A. Cantacuzino şi P.P. Carp, spre exemplu), precum şi o serie de retractări în materie de principii şi vederi politice aparţinând lui Titu Maiorescu şi lui George Panu, care se disociau public, inclusiv prin intermediul Ziarului «Timpul», de unele idei exprimate de către gazetarul Eminescu. Astfel, sunt cunoscute acuzaţiile potrivit cărora Eminescu făcuse din publicaţia conservatoare, chiar «organul personal al antipatiilor sale», cum subliniază I. E. Torouţiu, în «Studii şi documente literare», 1934 (pag. 123).
,,Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”!
Orice s-ar spune, Eminescu rămâne, în realitate, susţinătorul constant al intereselor naţiunii române, un patriot şi un susţinător al românismului. Dincolo de atitudinile contestatare la adresa puterii, de multe ori excesive, publicistul înzestrat conştientizează faptul că marile transformări operate în România, îndeosebi după domnia lui A. I. Cuza, erau nu numai necesare, dar şi inevitabile, că decizionalii centrali, neinspiraţi şi fără iniţiativă, nu au dispus de condiţiile cele mai bune, de experienţa, susţinerea politică şi resursele necesare elaborării şi aplicării unei politici naţionale destinate tranziţiei spre o societate modernă! Eminescu avea în vedere, în primul rând, organizarea instituţională, atunci când spunea că: „[…] bărbaţii noştri de stat, preocupaţi cum au fost până acum de ideea cea mare a emancipării naţionale, n-au avut nici timpul, nici liniştea de spirit necesare ca să creeze un sistem de organizare care să izvorască din studiul profund şi conştiincios al trebuinţelor noastre locale şi care să fie potrivit cu puterile intelectuale şi cu mijloacele de avuţie ale populaţiunilor noastre. Şi, de aceea, până acum, mai mult am copiat legi de organizare străină, căutând a le localiza pre alocurea! Şi două neajunsuri însemnate au izvorât din această organizaţiune prea complicată: pe de o parte, multe legi nu se pot aplica decât foarte rău, iar de altă parte, această organizaţiune este prea costisitoare. Acum, când preocuparea cea mare a românilor s-a terminat, din fericire, prin intrarea României în concertul european, este timpul să ne preocupăm mai serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastră din interior” (Eminescu, Opere, XII, 1985, p. 431). Excepţională analiză, de parcă ar fi făcută zilele acestea în care trăim, ceea ce înseamnă că momentul de vârf în care Eminescu îşi sistematizează cele mai multe idei doctrinare a fost între 1880-1881, când conducea Ziarul «Timpul», mai ales că în acea vreme, au avut loc trei evenimente de importanţă deosebită, care au scos ţara din izolarea impusă de marile puteri, sporindu-i securitatea şi prestigiul internaţional, prin recunoaşterea deplinei independenţe de stat, prin constituirea regatului României şi prin punerea bazelor «Triplei Alianţe». Se pare că principalele cauze şi condiţii care i-au determinat şi stimulat gândirea social-politică au fost: inexistenţa, la acea vreme, a unei doctrine naţionale care să configureze marile obiective de dezvoltare pe termen mediu şi pe termen lung, faptul că partidele tratau disfuncţiile ca manifestări inerente tranziţiei, recurgând adesea la improvizaţii, măsuri de urgenţă şi la punerea în operă a solicitărilor şi recomandărilor unor puteri interesate să-şi prelungească statutul de garante, chiar de protectoare, cu toate că România îşi câştigase independenţa deplină! Ca să nu mai vorbim despre inconsistenţa programelor politice, explicabilă mai ales prin frecventele schimbări de guverne, implicit de priorităţi şi prin migraţia unor membri marcanţi de la un partid la altul, aşa cum vedem că se petrece şi astăzi în ţara noastră! Pe Eminescu îl nedumerea pasiunea excesivă din viaţa politică internă, soldată cu coborârea confruntării de la nivel de principii la persoane, afectând chiar şi ideile pozitive, mai ales că preocuparea Partidului Conservator de a-şi prezenta cât mai credibil oferta politică, în vederea revenirii la guvernare, nu avea în vedere şi respectul şi libertatea de exprimare de care se bucura Eminescu în cercul «Junimii», ca om de cultură şi strălucit jurnalist. De aceea, I. E. Torouţiu, în studiul său intitulat «Modernismul. Simbolism Impresionism-Expresionism», face o remarcă semnificativă asupra valorii de excepţie a ideologiei gazetarului genial: „Dacă Mihai Eminescu a fost combătut de unii critici, aceasta s-a întâmplat nu că nu a fost înţeles, ci tocmai pentru că s-a înţeles prea bine că devine o primejdie pentru doctrinele artificiale” (1926, p. 76).
Profesor dr. Vasile GOGONEA
