Meseria, brăţară de aur

107

Mândria tatălui meu, prin 1956, 1957, erau două scaune înalte, cu spătar şi o masă. Scaunele, meşteşugit lucrate, din lemn de nuc, stejar şi cireş. Şi dacă ar fi să le mai păstrez în minte, picioarele din faţă, mai mici, erau din nuc, cele din spate, mai înalte, din cireş, iar tăblia din stejar. Toate într-o îmbinare de culori mai rar întâlnită de mintea copilului care eram. Mai avea şi o masă de cireş masiv, numai din lemn de cireş, în sertarul căreia n-aveam voie să umblăm.

În camera bună, unde le ţinea, mai avea şi un şifonier cu două uşi din lemn de păr şi un pat cu tăblii din lemn de stejar. Şi cum nu s-ar fi mândrit tata cu asemenea mobilă, când până mai ieri dormea pe un pat din patru ţăruşi, bătuţi direct în pământul din casă, deasupra cu nişte paie. Toate le ţinea în camera bună pardosită recent, în culorile sale naturale, nevopsite sau lăcuite. Poate de aceea, astăzi aproape că le-au mâncat cariile, dar în amintirea lor tot îşi mai păstrează personalitatea celui ce le-a lucrat. Când se întâmplau toate acestea, eu eram mic şi nu aveam voie să mă aşez pe astfel de scaune. Dar vremurile au trecut. M-am făcut mare şi acum eu duceam scaunele în grădină, când tata avea oaspeţi. Într-un an au venit rudele de nedeia de la Pantelimon. Un nepot mai mic şi mai zburdalnic s-a aşezat pe unul din scaune. Tot mişcându-se pe el, scaunul s-a rupt. Dacă stai pe un scaun înalt, cu spătar, i-am zis eu, ai grijă , nepoate, s-a rupt propta, te prăvăleşti şi tu la vale. Atunci mama, mai trăia săraca, ne-a po­vestit ce e cu scaunele şi cu masa. Comuniştii, venind la pute­re, şi-au schimbat toţi funcţionarii. Au început mai întâi cu ofiţerii pe care i-au deblocat în masă. Chiar şi judecătorii au fost înlocuiţi. La noi fiind plasă, au fost înlocuiţi toţi; şi jandarmul, şi poliţistul, şi la urmă a fost desfiinţată şi plasa. Primar a venit unul, Boancă, miner din Valea Jiului, care nu ştia nici să vorbească româneşte, iar judecător, un tâmplar, cu şcoală profesională.
Aşa a început construcţia socialismului, la sate şi la oraşe. Vremurile au trecut, oamenii s-au mai schimbat, judecătorul a devenit procuror într-un oraş proaspăt înfiinţat. Funcţie mare, cheltuieli şi mai mari, copii, soţie, ţaţa Lina era o doamnă acum… Alte pretenţii. S-a dat la mălai Domnul procuror. Mai un vin, mai un butoi cu brânză, mielul de Paşti, curcanul, purcelul, că şi atunci tot cu creşterea vitelor se ocupau oamenii de prin satele noastre. Până l-au prins. L-au prins cu un sac de lână. Domnule Procuror, nu cadrează cu funcţia! Dar fapta era faptă. Atunci se spunea plocoane, nu mită ca acum. Şi nici nu era stabilit cuantumul de 200 de dolari. Şi l-au dat afară pe domnul procuror. Fără pensie, fără nimic. Avocat nu putea să se facă. Ăştia erau cu studii de drept, maică. El să tot fi avut 50 de ani, copiii încă nu erau la casele lor, greutăţi, pretenţii la doamna… S-a apucat de meserie, că de aia-i spune brăţară de aur. De asta era mândru tatăl meu de scaunele sale. Erau făcute de un procuror comunist. Meşteşugit lucrate.
Ion Căpruciu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here