Mărturisirea noastră

805

De-a lungul istoriei, am avut izvorât din profunzimile statorniciei noastre de neam – „barbare” – după părerile vechilor civilizaţii apusene, şansa mărturisirii noastre. Această şansă ca un leit-motiv a revenit în mai multe etape revigorându-ne şi asmuţând totodată asupra noastră forţele distrugătoare ale nimicniciei omeneşti.
Chiar şi legendele noastre necreştine, începând numai de la Zamolxis încoace, mărturisesc despre puritate, statornicie, devotament, dragoste de adevăr, de dreptate şi înaltă spiritualitate. Despre toate acestea tăinuiam adesea cu îndrăgitul colegul de cenaclu şi prieten aş putea să zic, Viorel Gârbaciu. De asemenea, analizam multe probleme cu eruditul profesor, multe din acelea pe care i le-au implementat părinţii săi, învăţători de elită, chiar cu stadii de pionierat, şi în special mama sa Tasiţa Gârbaciu, pe care o venera. Vorbeam despre realităţile dacice antice – perioadele Burebista, Scorilo, Decebal – de unde extrăgeam cu mândrie, o altă serie de trăsături esenţiale ale neamului nostru: dârzenie, dorinţa de neatârnare şi de păstrare cu sfinţenie a tradiţiilor strămoşeşti – ale acelora care ne definesc şi ne dau invincibilitatea morală şi de asemeni puterea de sacrificiu. Mărturisirea din acea perioadă a făcut să se aţintească asupra noastră privirile şi dorinţele luciferice ale majorităţii neamurilor lăturalnice. Puritatea noastră nativă avea însă în ea o fărâmă de Duh, ce ne coagula şi ne ţinea trează demnitatea şi hotărârea.
Odată mi-a spus că simte o necesară apropiere faţă de mine, iar după ce a aflat că sunt de la Vaslui, a replicat: acum o înţeleg bine pe mama. Eu nu am înţeles ce a vrut să evidenţieze, deşi aş fi vrut, dar Viorel Gârbaciu a concluzionat: strigătul mântuitor în istorie în numele adevărului a fost totdeauna însoţit de geamătul subteran al durerii şi dacă proclamarea adevărului a revărsat în văzduh zorile bucuriei, triumful lui n-a devenit fapt, decât după ce a trecut prin amurgul de sânge al martirilor. Atunci mi-am dat seama că era un patriot adevărat, înnăscut, de aceea tot ce întreprindea în viaţa cotidiană era curat, sincer şi adevărat. Era permanent jovial, oricând găsea un cuvânt bun pentru toţi, de îmbărbătare, de întrajutorare, încerca să imprime tuturor optimismul, dragostea dezinteresată faţă de ceilalţi convivi. Era de o probitate morală şi profesională fără tăgadă. În prejma lui te simţeai captat şi pentru faptul că situaţiile le gândea şi le rezolva cu un umor deosebit de rafinat – epigramatic aş putea spune. L-am perceput ca pe un om modest, iubitor de copii – cărora le-a dedicat o serie de cărţi – şi din rândul cărora a descoperit o serie de talente.
A fost iniţiatorul mai multor programe culturale la radio, T.V. şi în cadrul Şcolii Populare de Arte. Om de cultură complex – scriitor, cu deprinderi muzicale apreciabile, calităţi care l-au propulsat pe merit, ca director al Şcolii Populare de Arte. Ca mai bătrâni – purtam discuţii despre retragerea noastră din cadrul Cenaclului Columna. Domnia Sa cu vehemenţă îmi spunea: Coane, nu sunt de acord, cum pe noi ne-au învăţat şi îndrumat alţii, cu înalte state şi probitate, suntem şi noi obligaţi să-i îndrumăm pe cei tineri, să nu fim egoişti.
Mi-e dor de tine Coane Viorele, că nu mai putem continua mărturisirea noastră.
Vasile Ponea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here