…Se ridică şi dădu să plece. În drum, în faţa casei părinteşti, era un câine florean, care, văzându-l, se ridicase în patru labe şi începuse să latre.
„Câinele ăsta pe mine mă latră!” gândi Petrică. Şi aşa era, fiindcă numai el era pe drum şi câinele era cu capul întors spre locul unde se aşezase, urmărindu-l ca pe un duşman al său.” Şi n-am niciun băţ cu care să mă apăr. O să stau aici până mai vine cineva!”
De pe Linie la Deal, se auzi hurducăind o căruţă. Era trasă de doi cai ce alergau la trap. Petrică îi făcu semn să oprească, sperând un ajutor de la căruţaş, şi-i prinse bine. Vizitiu era Dumitru lui Pricină, ţăran cu doi ani mai mare, cunoştinţă din copilărie, care opri căruţa când ajunse în dreptul lui.
– Târrr!… zise Dumitru, strângând hăţurile, şi caii rămaseră pironiţi lângă omul ne-cunoscut, care făcuse semn să oprească.
– Bună ziua, Dumitre! Ce te uiţi aşa la mine, nu mă mai cunoşti? …îi spuse Petrică omului din căruţă.
Dumitru, cu hăţurile în mâini, îl privea fix şi nu-i venea să creadă ce vedea înaintea ochilor. „Domnul acesta, bine îmbrăcat ca la oraş, o fi sau n-o fi copilul Mărgăretii, cu care se asemuia şi pe care nu-l văzuse de atâta vreme?”
– Bată-te să te bată norocul, Pătrule!… că aşa-i zicea în copilărie, când jucau ţurca pe izlaz. Ţi-aduseşi şi tu aminte să mai vii în satul unde te-ai născut? De când nu te-am mai văzut! Că dacă nu vorbeai, nu te-aş fi recunoscut!.. Răsuci hăţurile pe capul vârtejului de la loitră, sări sprinten din căruţă şi-l cuprinse în braţe. În timp ce-l săruta, cu barba-i nerasă de-o săptămână, Dumitru îi înţepa obrazul neted, amintindu-i lui Petrică de gestul pe care-l făcea cu peste patruzeci de ani în urmă tatăl său, când îl ţinea pe genunchi şi-i freca faţa cu barba, …ca să-l facă bărbat!
…Sporovăiră minute bune. Caii, bătând ritmic din copite, se apărau de muştele supă-rătoare, mişcând aprig din cozi. Dumitru, care se grăbea să ajungă în luncă să aducă un zgău de drugi – culesese porumbii – sări în căruţă şi îi promise că la întoarcere îi aduce valizele lăsate la cooperativă. Înainte de a da bice cailor, strigă la doda Mărgăreta, mama lui Petrică, să lege câinele, că trece pe drum un domn de la oraş, de care o să se bucure… când l-o vedea!
*
Mărgăreta, ieşită la poartă să-şi ia şi să lege câinele, văzu că domnul care vine pe drum nu-i altul decât Petrică al ei! Nu putea să se bucure de plânsul care o podidi, udându-i obrazul cu pielea întinsă şi arsă de soare. Unul în braţele altuia, zăboviră mult la poartă, parcă uitând unde sunt.
Petrică rămase surprins când pe lângă ei trecu ieşind din curte o tânără şi frumoasă ţigancă de căldărari, care îi spuse mamă-sii: „Săru-mâna, cocoană!”
– Brânduşo! Să treci zilele aste pe la mine, să-ţi mai spun câte ceva.
*
Când Petrică intră în bătătura casei părinteşti din Valea Mare, unde nu mai trecuse mai nimeni de multă vreme, avu marea surpriză s-o găsească pe mumă-sa cu masă întinsă sub dud, în partea cu umbră din bătătura casei. Pe masa rotundă cu trei picioare erau două străchini smălţuite, în care mai rămăsese câte ceva din ciorba de găină, pusă în ele. Prezenţa lui, venit pe neaşteptate după atâta vreme, strică rostul tainei duse la masa plină cu bucate.
– Vă stricai masa şi taina, mumă! Cine-i ţigăncuşa asta aşa de frumoasă de ţi-a intrat pe sub piele şi mâncarăţi amândouă?
– E de la corturile pe lângă care trecuşi. Mumă! Ăştia-s lăieţi ca lumea, cinstiţi şi curaţi şi mai spălaţi ca Ioana lui Floricel, după care, de nespălată ce-i, pute şi pământul pe care calcă. O trimisă tat-su să-mi aducă clopotul ăsta pentru Joiana. Că-i dată dracu de n-are pereche vaca asta! Tot timpul se răzneşte la păscut, de n-o mai găseşti prin tufe şi ogaşe. Auzi ce frumos sună!
Îl luă de zgardă şi-l bălăngăni.
– Sună frumos, ca ăl de la Biserica Mare şi străluceşte ca soarele, preciză convingător Mărgăreta fiului său. Îmi mai zisă să-l leg cu lanţ şi să-l prind cu lacăt când îl pun la gâtul vacii, că-i scump şi să nu-l fure cineva.
Petrică luă clopotul în mână, îl cântări în palmă, văzu că-i turnat din bronz şi fusese bine lustruit. Probabil cu amor, o pastă de lustruit metalele, pe care o ştia el de când fusese elev la liceul militar şi-şi lustruia nasturii de alamă ai ţinutei. Ţinându-l de zgardă, îl scutură şi constată că mumă-sa avea dreptate. Suna frumos!
– Cred că se aude din capul satului când vii cu vacile acasă! remarcă Petrică cu sin-ceritate. Cât dăduşi pe el?
– Niciun ban. Lăietele ăl bătrân a trecut într-o zi prin sat, m-a văzut la poartă şi m-a rugat să-i dau o ulcea cu apă, să bea, că-i era sete. Era o căldură de te ardea năsipul la tălpi. Părea ruşinos, că nu s-a uitat în ochii mei când mi-a zis: „Săru-mâna, cucoană!” După ce a beut toată apa, se uita pe drum la Vale când s-a şters la gură cu dosul palmei. Se aşezase într-o dungă, îngândurat, şi apoi îmi zise:
– Cucoană, fiindcă fuseşi bună cu mine, am să-ţi fac un clopot pentru vacă, c-o fi vreuna dintre ele mai rea, care n-are stare la păscut. O trimit pe fie-mea a mică să ţi-l aducă şi, dacă mai ai nevoie de ceva, să-i spui ei!
Atât a zis şi s-a dus ca din puşcă, pe drum la vale.
– O fi fost grăbit, că lăieţii când te prind nu mai scapi uşor de ei, zise Petrică, rotind privirea pe bătătura curată, măturată de azi.
„Plecă şi asta aşa de repede! cugetă Mărgăreta mai mult pentru sine, dar cu referire la lăiaţa tânără. Nici nu terminai de vorbit ce aveam cu ea. Da, lasă că mai vine ea! Vream şi o căldăruşă de aramă spoită, cum am văzut la popa Vanghelie, aia care o duce cântăreţul Crăcănel, la Bobotează, în care oamenii aruncă banii. Fierbi în ea orice fiindcă nu cocleşte. Şi ce mânuelnică e!”
– Dacă o momişi cu ciorbă de găină, mai trece ea pe aici. O să-ţi şi descânte, să-ţi dea în bobi şi să-ţi citească norocul în cărţi sau în ghioc. Dar, vezi să nu te adoarmă şi să găseşti casa goală după ce pleacă! Nici nu ştii când a dispărut şi ce ţi-a luat de prin casă.
– Văzuşi, Petrică, ce frumoasă e? spuse Mărgăreta, încântată de tânăra lăiaţă, de parcă vorbea de fata ei. Nu miroase deloc a ţigancă. N-are palmele crăpate, nici unghiile murdare, parcă n-ar face nimic la cort şi vorbeşte ca noi. Când o mai veni, o s-o descos şi o întreb eu mai multe şi ce hram poartă! Ce crezi?… O fi fost furată de mică, de la vreun român, că-i prea albă la piele ca să fie lăiaţă. De drag, să te tot uiţi la ea!… S-o mângâi ca pe o păpuşă de marmură, cum avea soru-ta una, când era mică, şi-a pisat-o Nicoliţa lu’ Pârvu cu-n pietroi, când, jucându-se de-a mămicile, s-au încăierat pe ea, că nu s-au înţeles care să-i dea mai întâi să sugă.
Petrică se sui în tinda casei, băgă nasul prin camere şi rămase uimit de curăţenia păstrată şi acum, ca pe vremea când mama lui era tânără. În ambele camere paturile erau aranjate, iar cei doi pereţi din odaia bună erau acoperiţi cu odoare ţesute, de sus până jos. Unul cu o scoarţă şi celălalt cu un macat lucrat în cocleţe. Peste saltea erau puse aşternuturi ce se vedeau a fi curate. Căpătâiele din ţesătură aspră şi umplute cu paie fuseseră înlocuite cu perne albe ce aveau cusuţi trandafiri de arnici şi erau umplute cu pene. Casa era primitoare şi fu convins că va dormi bine cât va sta în Valea Mare. Acum îi părea rău că n-a mai trecut pe aici de-atâta vreme.
– Cu puricii cum stai, mumă? întrebă Petre, mai mult în glumă.
– Bine! …că eu nu ţin porcii pe bătătura căşii, ca alţii. Dar să ştii că în oborul de la vaci mai sunt. Acolo am şi porcii şi acolo doarme şi Floricel, că i-am făcut culcuş moale de fân, lângă coteţul viţeilor, să-i păzească noaptea. În hal-an au venit lupii la şoprul lui Berci şi i-au rupt ulucile, de s-a speriat tot satul! Hainele cu care umblu pe-afară nu le bag în odaie. Le las agăţate pe cui în tindă, că nu le ia nima! Frunzele de nuc, înşirate pe jos, de-aia le-am pus, să nu intre pu-recii în odăi!
Petrică ajunsese iar în casa părintească şi o găsise pe maică-sa sănătoasă, cu gospodăria aranjată. Era o femeie încă în putere şi se apropia de şaizeci de ani. Tinereţea şi-o petrecuse singură, crescându-şi copiii, şi numai ea a ştiut prin ce greutăţi a trecut. Îi scoseseră vorbe muierile din satul de la Vale, că ar fi trăit cu unul din Brebenei, că se întâlneau pe curătură, dar n-a prins-o nimeni în fapt. Erau doar vorbe de muieri rele la adresa ei, femeie frumoasă şi singură, care n-a vrut nici în ruptul capului să se mai mărite.
– Nu mai găsesc eu om ca Trifon! răspundea ea la aluziile celor care îi purtau de grijă. Am doi copii şi trebuie să-i cresc cum se cuvine şi să-i iubesc şi pentru tat-su. Bărbaţilor de-al doilea nu le pasă decât de muiere, nu şi de copiii ei de pe bătătură!… Aşa punea ea punct discuţiilor de acest fel, care n-o priveau, căci n-o interesau.
Pensia de văduvă de război era mică, dar era! Cu timpul, nu-i mai ajungea nici pentru cumpărături de la prăvălie şi doar nu cumpăra multe, că muncea şi avea de toate. După război, banii se devalorizaseră şi de pensie se alesese praful! O vreme nici n-a mai primit-o. Nu mai era ca la început. A fost ajutată de naşu-su Cârlogea, învăţătorul copiilor, care l-a dus pe Petrică să înveţe la Liceul militar. Aflase că Mareşalul dăduse ordin ca fiii rămaşi orfani şi cei de invalizi de război, buni de carte, să aibă întâietate la admitere în aceste licee, unde toate cheltuielile erau plătite de stat. Opt ani n-a interesat-o nimic pe mamă. Şi aşa copilul ei i-a ajuns om mare.
Când era întrebată vreodată: „Cum se descurcă fiu-su prin străini?”, Mărgăreta se lăuda la lumea de prin sat: „Copilul meu primeşte totul pe degeaba. Îi dau haine din ştofă de ofiţer, bocăncei din piele de iuft, mâncare şi găzduire. Armata are şcoli unde să înveţe, să se spele, să mănânce şi să doarmă. Până şi bilete de drum primesc pe degeaba, când vin în vacanţă!”
După un an de liceu, când a venit în vacanţa mare, nu-l mai cunoşteai, aşa de frumos se făcuse Petrică! Se deşirase şi-i stătea bine în hainele de culoare kaki. Pe cap, avea o beretă tot kaki, ce avea o stemă în frunte şi-o purta pusă pe-o ureche, de nu mai putea Mărgăreta de dragul lui. Toate fetele îl plăceau şi se băgau să joace lângă el în hore. Doamne, ce fericită era Mărgăreta când îl vedea! Şi fetii notarului îi plăcea de Petre al ei, dragul de el!
„Mai este şi frumos şi cuminte!” glăsuia lumea când îl vedea trecând prin sat. „Seamănă leit cu tat-su, fie-i ţărâna uşoară!”
*
Aproape de miezul nopţii, Petrică se întoarse de la soru-sa Domnica, unde fusese aş-teptat cu masa pusă, să cineze toţi. Locuia cu bărbatu-su în casa lor, pe o uliţă, mai la deal de unde sta mumă-sa.
Pe fie-sa Domnica Mărgăreta şi-o măritase cu Vasile al lui Prunescu, tot în sat, dar locuia pe uliţa Pruneştilor.
Acum, pe vară, Domnichii, care o avea pe fie-sa contabilă, măritată la oraş, îi venea o nepoată în vacanţă. Era un înger de fată, hărnicuţă şi bună de carte, ca şi maică-sa. Toată vara, cu fetele şi băieţii de seama ei, păşteau vacile pe izlaz, şi pe ale bunicii, şi pe-ale străbunicii. Petre a cinstit-o cu ce adusese şi i-a mai dat şi bani, să aibă de cheltuială pentru bragă şi gogoşi, când merge duminica la hore.
Intră uşor în odaie, se dezbrăcă de haine, îşi puse pe el pijamaua şi se culcă în patul pregătit din timp, de maică-sa. Pe masa înaltă din odaie, Mărgăreta îi pusese o ulcea nouă de pământ, umplută cu apă proaspătă, în care aşezase pentru fiul ei un buchet cu flori de busuioc, cătină şi ochiul boului. Lângă ea, ca să fie! o cană cu lapte acru, acoperită cu un peşchir frumos lucrat, cu flori şi bordură din arnici roşu pe pânză de bumbac topit.
Liniştea era deplină. Vremea se răcorise şi Petrică adormi repede.
Ion Gociu
