În Duminica a 2-a a Paştilor, a Sf. Apostol Toma (Sf. Ioan Ev. 20, 19-31; Apostol Fapte 5, 12-20), vom asculta la Sfânta Liturghie, acea cântare minunată, când ni se spune că în ziua cea dintâi a săptămânii, când s-a înserat şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau ucenicii adunaţi de frica iudeilor, a venit Iisus, a stat în mijloc şi le-a zis: “Pace vouă”! Şi, după acest cuvânt, le-a arătat lor mâinile şi coasta Sa. Deci, s-au bucurat ucenicii, văzând că este Domnul. Atunci le-a zis Iisus iarăşi: “Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi”! Şi grăind acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: “Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”. Însă Toma, unul din cei doisprezece, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci, i-au spus lui ceilalţi ucenici: «am văzut pe Domnul»! Dar el le-a zis: «dacă nu voi vedea în palmele Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede»! După opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, în casă, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi le-a zis: “Pace vouă”! Apoi a zis lui Toma: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios”. Şi a răspuns Toma, şi I-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu»! Iar Iisus I-a zis: “Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut; fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte minuni multe, care nu s-au scris în cartea aceasta; iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui.
«Domnul meu şi Dumnezeul meu»
În toată plenitudinea sa, realitatea evenimentului pascal, cel mai preţios dar făcut de Dumnezeu oamenilor şi obiectul fiecărei celebrări euharistice, mai ales, al fiecărei euharistii duminicale, este foarte bine subliniată în Evanghelia Duminicii a doua a Paştilor, iar bucuria Paştelui este atât de mare încât nu poate fi epuizată într-o singură zi. Sfânta Liturghie numeşte această a doua Duminică «a Paştelui», şi nu de «după Paşti», pentru că împreună cu celelalte şase duminici ale Paştelui, până la Rusalii, acest timp lung de 50 de zile, trebuie văzut ca o singură zi «PAŞTELE», iar acesta este modul prin care Biserica ne invită să medităm asupra marelui eveniment care stă la baza credinţei noastre: Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. În istoria Bisericii, Duminica a doua a Paştelui este numită şi «Duminica albă», «in albis depositis» sau, simplu, «in albis», iar această denumire derivă din tradiţia de a-i îmbrăca pe neofiţi cu haina albă în timpul întrunirilor de rugăciune sau de cateheză în prima săptămână după botez, ce a avut loc în noaptea de Paşti. Cei care fuseseră născuţi la credinţă prin botez, continuau să crească în credinţă hrăniţi de cuvânt. De asemenea, această Duminică mai este cunoscută şi ca «Duminica Tomii», pentru că în centrul atenţiei ne este adusă persoana Apostolului Toma, cel atât de încercat în credinţă. De aceea, credem că momentul cel mai impresionant al Evangheliei acestei Sfinte Duminici este acela în care Toma, întâlnindu-L pe Mântuitorul Cel Înviat din morţi, a strigat gâtuit de emoţie: «Domnul meu şi Dumnezeul meu», iar în acest strigăt al descoperirii certitudinii proniei divine, se cuprind, deodată, bucuria fără margini că-L vede şi el pe Învăţătorul, aşa cum Îl văzuseră cu opt zile înainte ceilalţi ucenici şi mărturisirea părerii de rău că s-a îndoit, vreme de o săptămână, de Cel Care le spusese în mai multe rânduri că, deşi va fi omorât, va învia după trei zile. Prin urmare, în exclamaţia uimitoare: «Domnul meu şi Dumnezeul meu», vedem cu toţi o bucurie smerită, o mare bucurie a reîntâlnirii Celui Care l-a învăţat sensurile cele mai înalte ale vieţii, o viaţă smerită, ca recunoaştere, cu capul plecat, dar şi a îndoielii căreia s-a lăsat pradă. Pentru noi, cei de azi şi cei dintotdeauna, Apostolul Toma ne reţine atenţia în special pentru faptul că simţim o vie asemănare între îndoiala lui şi îndoielile noastre cotidiene, un gen de mefienţă maladivă, ca şi între frământările lui şi frământările noastre. Chiar dacă fizic, ne despart atâtea veacuri, simţim că Sf. Ap. Toma se identifică, într-un fel şi cu noi, pentru a accepta că oricare dintre noi, nu poate să conteste că nu s-a îndoit sau nu se îndoieşte în problemele fundamentale de credinţă! Evident, poate că şi noi suntem nişte căutători în permanenţă ai adevărului, tânjim după dobândirea certitudinii în înviere, pentru că şi Apostolul Toma, tocmai această certitudine voia s-o aibă. Deci, recunoscându-ne propriile îndoieli, îl vom înţelege mai bine şi ne vom da seama că, după ce ucenicise trei ani lângă un Învăţător fascinant prin vorbe şi fapte, însoţite chiar de învieri din morţi, în ziua în care L-a văzut murind, ceva s-a prăbuşit în sufletul său sensibil. Putem vedea că nu sunt excluse nici chiar clipe de deznădejde, în care va fi rostit, poate, pentru sine: mai bine aş fi rămas un pescar liniştit în Galileea mea natală. De aceea, la vestea năpraznică dată de confraţi: «L-am văzut pe Domnul!», Toma va avea o reacţie cu totul omenească, rostind în sinea sa: «Nu se poate! Nu-mi vine să cred! Este prea mare şi îmbucurătoare vestea!», apoi cu glas tare: «Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor», astfel că vom accepta şi vom înţelege mai bine exclamaţia emoţionantă a lui Toma: «Domnul meu şi Dumnezeul meu», gândindu-ne la propriile noastre experienţe de viaţă!
“Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut”
Evanghelia Duminicii acesteia, foarte bogată în conţinut şi care ne invită la multe reflecţii profunde, ne oferă o minunată ocazie pentru a pătrunde mai adânc în inima credinţei noastre, unde Îl vom descoperi pe Dumnezeu, autorul credinţei noastre, care ne va arăta, ce trebuie să facem pentru a avea o credinţă vie, puternică, sinceră. Faţă de Biserica de la începuturi, celebrarea euharistică nu s-a schimbat în mod esenţial prea mult, iar noi, ne adunăm şi ascultăm învăţăturile Domnului şi ale apostolilor, stăm uniţi în rugăciunea comună şi ne împărtăşim cu trupul Domnului. Iată, Duminica este ziua prin excelenţă a creştinilor şi are o importanţă fundamentală pentru Biserică, deoarece în această zi ne întâlnim, ne punem în comun bunurile spirituale, suferinţele şi problemele noastre. În chip deosebit, după învierea Mântuitorului Iisus Hristos, auzim răsunând strigătul celor care l-au văzut, Maria Magdalena, la fel ca şi apostolii proclamă: «L-am văzut pe Domnul!» (In 20,18.24). Surprinzător, însă, numai Sf. Apostol Toma nu l-a văzut pe Domnul Cel Înviat, pentru că nu era de faţă în ziua Paştelui, când el li s-a arătat celorlalţi ucenici. Absenţa şi necredinţa sa, motivează această apariţie în a opta zi a Paştelui, pentru ca şi el să poată crede. Sfântul Toma, văzându-l pe Iisus viu, înaintea sa, prezentându-se în realitatea sa de Dumnezeu Înviat, cu semnele suferinţei şi ale morţii, izbucneşte în cea mai înaltă şi explicită formulare a credinţei hristologice. Ea este cea mai impresionantă dintre toate celelalte adeziuni asemănătoare pe care le putem găsi în Sfânta Scriptură şi care se referă la adeziunea de credinţă în Dumnezeul unic: «Domnul meu şi Dumnezeul meu» (In 20,28). Evident, acesta este răspunsul lui Toma la invitaţia lui Iisus de a crede. Este răspunsul unui om transformat de prezenţa Lui Iisus, iar atunci Iisus i-a zis: “Pentru că m-ai văzut Toma, de aceea crezi” (In 20,29). Iar, cei care erau cu el, erau într-adevăr fericiţi, căci Iisus a spus: “Fericiţi sunt ochii voştri că mă văd” (Mt 13,16). Însă, Sfântului Toma i s-a adresat altfel: “Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut” (In 20,29). Este singura fericire pe care o găsim în Evanghelia după sfântul Ioan. Este fericirea celor ce cred cu adevărat în Bunul Dumnezeu! Fericirea ne este promisă tuturor, prin intermediul Apostolului Toma, nouă, celor care nu am fost martori oculari la cele întâmplate, pentru ca şi noi să credem. În această perspectivă de credinţă, spune evanghelistul Ioan, în versetele finale ale Evangheliei Duminicii acesteia: «Iisus a mai făcut înaintea ucenicilor săi şi multe alte minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea, însă au fost scrise ca să credeţi că Iisus este Hristos… » (In 20,30-31). Aşadar, a scris, nu pentru a satisface curiozităţi sau pentru a ne îmbogăţi bagajul de cunoştinţe, ci, pentru a ne hrăni credinţa, pentru a ne face să creştem în credinţă, pentru a ne susţine în itinerarul de credinţă, pentru a fi încrezători în iubire! Primii creştini au înţeles bine unde se naşte credinţa despre care îi vorbea Iisus sfântului Toma: în iubire. Aşadar, să credem înseamnă să descoperim că suntem iubiţi de Dumnezeu, înseamnă să ne deschidem inima harului şi să ne lăsăm cuprinşi de iubirea lui, înseamnă să ne încredinţăm cu totul acestei iubiri, răspunzând iubirii cu mai multă iubire!
Profesor, Vasile GOGONEA
