Vântul ăsta de primăvară aduce tuturor, la cerere, miros de ghiocei de import și zile… libere pentru cei încadrați în câmpul muncii, neapărat, pe bani publici.
Astăzi e Ziua Națională a… Lecturii. Toți concetățenii noștri știutori de carte, prin lege, măcar în pauza de masă binemeritată din mijlocul zilei, vor trebui să aloce minute consistente lecturilor la alegere, cu impact sigur măcar pentru perioada imediat următoare, până la joncțiunea cu o altă… Zi Națională, având alt profil și alte pretenții, stipulate din timp în Monitorul oficial.
Avem astfel ocazia să dovedim că suntem uniți și că înțelegem măcar la ceas de sărbătoare, multitudinea de dificultăți educaționale cu care ne confruntăm în ultima vreme aproape toți și care ne sunt aduse la cunoștință zilnic prin canalele de profil ale mass-media. În diverse împrejurări care impun un anume protocol, suntem obligați să fim înțelegători, educați și purtători de bune maniere. O facem, cei mai mulți dintr-o anume obligație, nu fără eforturi și cu un consum intelectual care lasă, cu siguranță, oarece urme – s-a constatat asta statistic și s-a coroborat de fiecare dată și cu terenul –, ce nu pot fi ignorate gândindu-ne la generațiile viitoare, obosite pe termen lung prin atitudinea noastră prost înțeleasă, prin lipsa de răspuns imediat la provocările ca care ne confruntăm luați cu… viața. Întrebarea de un bun simț național și unanim pusă într-o astfel de împrejurare nou creată e pe buzele tuturor: de ce nu e și liberă această zi de sărbătoare, de ce ni se impun anumite activități pe care le-am pierdut din vedere situându-ne la limita legii în ultimul timp și care, se vede cu ochiul liber, nu ne-au afectat în niciun fel… sănătatea. Și noi, în marea majoritate, astăzi, când timpurile sunt așa cum sunt, ne dorim în primul rând să fim sănătoși, noi și familia noastră, cât despre restu’ – văzând și făcând –, vom trăi și vom vedea…
Curios să văd ce se-ntâmplă de Ziua Lecturii „în teritoriu”, am pus mâna „pe scurt” și am sunat la… Bălănești, veche vatră de cultură – și nu numai pentru producția de vinuri de cea mai bună calitate –, recunoscută și dincolo de hotarele Gorjului. De-aici, de pe valea Amaradiei, chiar din viul veacului trecut, au învățat carte și-au ajuns oameni ca lumea mulți dintre cei care-au trecut pe la „Școala cu Vultur”, școală târnosită personal de ministrul Spiru Haret. Și dacă s-a deplasat de la Bucutești ditamai șeful Instrucțiunilor Publice, vă dați seama ce înghesuială de lume și de oameni de tot felul a fost atunci la Bălănești! Docare de firmă, trăsuri boierești, căruțe cu cai cu zurgălăi din alamă de-a mai bună, care trase de boi împodobiți cu panglici de toate culorile, mașinile mai marilor de la Târgu Jiului, neapărat, negre și cu număr scurt, lume luminată în frunte cu prefectul județului și cu primarul orașului, fețe bisericești înalte și popi comunali cu enoriași aduși pentru merite deoseobite, învățători de pe la toate școlile dimpreună cu copii premianți la mai multe materii, tinere țărancuțe care urmau deja o formă de învățământ, alese pe sprânceană după criterii stabilite la centru, îmbrăcate în frumoase cămăși de marchizet, lume de peste tot, popor mult și gură cască. Învățătorul Lazăr Arzoceanu, amfitrion și gazdă, abia se mai ținea cu organizarea la fața locului, iar Școala a nouă arăta ca o mireasă tocmai adusă în fața altarului, parcă atunci coborâtă din cer ca un „dar de la Dumnezeu” pentru comuna Bălănești. Pe monument erau deja trecuți cu litere de aur toți eroii cu acte-n regulă „morți pentru patrie”, iar Vulturul – s-a spus atunci –, era cel mai falnic și mai frumos din tot județul. Și așa a rămas până astăzi. Acum, din păcate, Vulturul a înnegrit de timpuri și numele morților aproape-s șterse de vreme, cu eroii uitați în lumea celor drepți aproape fără… identitate. Școala rămasă între timp fără copii, fără dascăli, lipsită de interesul comunității și al diriguitorilor ei, a ajuns într-o situație ultimă, de neînchipuit, trecută cu subiect și predicat pe-o listă a rușinii, cu toate aprobările în regulă spre a fi, în sfârșit, demolată.
Chiar așa, „Școala cu Vultur” a fost ștearsă de pe fața pământului. A rămas în locul ei doar Aminirea. Deocamdată.
Închipuiți-vă, într-o comună aflată în buza orașului-capitală de județ, o școală haretiană cu o istorie excepțională – fala dintotdeauna a oamenilor de pe valea Amaradiei –, a fost demolată cu oameni de specialitate și cu utilaje de ultimă generație, urmare unui dosar întocmit fără greșală, bunînțeles, de organe competente. Halal tuturor, Primăriei și Consiliului Local! Asta da activitate cu profit cultural pe termen lung. Atât s-a putut! Vom face acolo, de comun acord cu pretențiile populației, un parc de distracție și odihnă pentru oamenii muncii de… pretutindeni.
Așa că, la noi, Ziua Națională a Lecturii a început, cum altfel?, cu cărțile pe masă. Să vedem cine-a făcut cărțile: «Să știi că la noi cărțile s-au făcut ca și-n alte dăți la „La Zamfir”. A fost chiar ușor ca să ne adunăm, că fiind imediat după pensie a trebuit să venim din vreme să regulăm conturile de le-avem fiecare trecute „la caiet”. Că altfel… te taie de la drepturi și ce ne-am face cu atâta timp rămas liber, neocupat și la dispoziție cât îi ziua de mare? Că la muncă nu se mai duce nimeni. Că ce rost are? Asta ne-a mai rămas la toți – întâlnirile de la „La Zamfir”, unde socializăm după cunoștiințele de la are fiecare de la școală, după puteri și după cum îți vine rându să dai de băut. Ezistă o ierarhie și a intrării în vorbă cu oamenii. Și ea să păstrează după tipic numai câtă vreme te țâne buzunaru, contezi și rămâi valid la masă. Adică pe picioarele tale și cu mintea clară. Că altfel ești de râsu lumii…
Și cum îț zâc, ne-am astrâns mulți, veniți care pe biciclete, care cu motocultoarele, care cu mașinile să-i vadă lumea că cine-s iei, ș-ai mai „în putere”, cum râd aștia de noi, pe jos. Era gălăgie, fiecare încerca să se mai amâne „la caiet” și după ce s-a liniștit treaba, a comandat fiecare ce-a vrut. Io bere Timișoreana, din spirit de drag că am doi nepoți la școală-n Banat, unde-i ștab mare unu de-i din Târgu Jiu și l-am cunoscut bine pe ta-su și l-am servit și io când se mai putea, alții beau Bucegi cu petu-al mare că lor le place munții noștri, alții câte-o tărie la-nceput și apoi ce-apucă, da Gore-al Firuțî lu Fleancu, ăl de-i tare-n gură totdeauna, bea numai Heineken la sticlă de-a mică de geam, și asta de când un nepot de-l are de la fii-sa a mică și care lucrează prin Anglia, îi trimite la lună câte-o sută de euro, că să-i aibă pe plus la teșcherea. Boierie! De asta are el datorii mai mici „la caiet” și să râde ne noi. Are bani neprevăzuți pentru posibilitățile de ne cuprind diferențiat.
Și cum era gălăgie, cum îț zâsăi, a oprit brusc și-n dreptu nost, Dastăru primăriei și s-a dat unu jos din el, a mormăit subțire un „bună ziua”, și asta parcă de năcaz că lui nu i se putea alege la beutură având servici la stat, și numai ce s-a lăsat în glas, și-n gura mare, peste toți, parcă-l aud: „Bă, dacă vreți să mai pupați ajutoru social de vi-l dăm de la Primărie, atunci astăzi puneți burta pe carte. Că e Zi națională și cruce roșie în calendar”. Și am pus-o toți, că ordinu se execută nu se discută. Că altfel ne tăia de la ajutor și el contează, că-i de bază. Suntem toți la zi cu încasarea lui. Facem ce facem, fiecare pe cont propriu, ca să rămânem pe liste.. Anu ăsta rămânem precis, că are nevoie de noi la alegerile de vin. De la anu, mai vedem… Îi vorba și care-o apuca. Nu se știe neam, i să poate întâmpla oricui… Nu vezi ce timpuri!?
Și să-ți zic la ce ne-a pus al de-a venit de la primărie. Ne-a esplicat că de Ziua Națională a Lecturii s-a hotărât ca fiecare, după puteri și cât îl îngăduie ochii, să citească cu glas tare preț de un sfert de ceas dintr-o carte la alegere dintre cele ce ni le-a adus la masă, că cică așa e ordin de la ministeru din București, pentru toată lumea. Poți să fii orice: adventist, singur la părinți, cu muierea plecată la muncă-n Italia, operat de șale, cu certificat pe bune de fro boală – trebuie să te supui la lege și să citești cu gura ta, singur, în numele tău, pe persoană fizică, dintr-o carte care-o vrei, c-a adus multe de-a ajuns la fiecare.
Îț dai sama ce-a urmat? Începuse să să-ntunericească, berea da să se fii încălzit de față cu noi pe mese și noi încă citeam, ca să ne treacă în caiet c-am îndeplinit prestația cu lectura de bună voie și de drag de cultură. După ce-am termenat cu cititu nu ni s-a mai ales, am petrecut până despre ziuă și nici nu mai știu care și cum a făcut cărțile. A fost interesant și ne-a și ajutat. Am aflat și noi cine-a scris cărțile și aproape c-am și înțeles câte ceva din ce-a vrut să spună autorii. Contează, n-a mințât cine-a spus, că dacă ai carte, ai parte. Partea noastră a fost de data asta un rând de la Primărie, fiecare ce-a vrut și tot în dreptu nostru s-a trecut și faptul că apărem cu activitate în folos obștesc pentru ajutoru de ne doare. Noi, cei arondați cu ziua la „La Zamfir”, am rezolvat multe de Ziua Națională a Lecturii. Ne-a ieșit pe plus. Că unii nu mai citiserăm de pe vremea lu nea Milică factoru, de-aducea scrisori și ziare și te mai înțălegeai cu el și-ți lăsă cu talonu de pensie și câte un ziar. Timpuri de-au fost, da bine că le-am apucat și pe astea. Acu ai loc de-ntors. Mai ales dacă știi și puțină carte. Și az ne-au băgat în seamă ca lumea, ne-au adus cărți pe degeaba. Mare lucru că au inițiativă culturală și pe plan local. Nu trebuie să mai faci drumu până la oraș, că te poți lua cu altele și uiți de ce-ai dat banii pe rată. Cum îți povestii, am petrecut frumos de Ziua Națională. Ca la carte… A fost organizare ca lumea. Bine, s-a știut din timp și la „La Zamfir” s-a băgat marfă proaspăta. Am și aflat că s-a ales ziua asta după a de naștere a ministrului Haret. Și că n-am făcut noi gaură-n cer c-am dărămat „Școala cu Vultur”. La București, ăia i-au dărâmat chiar casa de-a făcut-o el și-a stat în ea cât a trăit. Lângă zidul fostei „Școli cu Vultur” a fost și încă mai e o fântâniță. Sleită de un om priceput, aranjată puțin de ochii lumii, premezită frumos, ar putea să-i zică – în Amintire –„Fântâna lu Haret”, după ideea mai veche de-a avut-o Brâncuși la Paris. Da lui nu i-a ieșit. La noi îi mai simplu…
Ce ziceți?»
Vasile VASIESCU
