În cele trei mandate de ministru al Instrucțiunilor Publice, Spiru Haret a ridicat pe întinsul țării românești aproape 2000 de școli. În ultimii ani, toți miniștrii noștri „de profil” au făcut în așa fel ca foarte multe dintre școlile lui Haret să fie lăsate în paragină și, mai rău, să fie demolate. În memoria lui Haret, dar și a lui Brâncuși – cel care se gândise să-i ridice drept monument o Fântână a lui Narcis –, la fiecare adresă unde a existat „de când lumea” o școală haretiană ar trebui să se sape aplicat după un izvor cu apă vie. Și să se ridice câte o fântână în amintirea lui Haret și a celor atât de mulți, foarte mulți, care au învățat carte acolo și-au ieșit oameni ca lumea.
La Bălănești, pe locul Școlii cu Vultur de curând demolată, a rămas doar monumentul eroilor locului și o fântână umilă și stingheră. Îngrijită, ea va fi însemnul care ne va aminti că acolo a fost o școală Haret, la târnosirea căreia, la începutul veacului trecut, a fost chiar El de făță… (v.v.)
Brâncuşi fără sfârşit
„Ne e sete să bem dintr-o fântână săpată cu dalta de cel mai mare sculptor român. Fântâna ar trebui să se numească Fântâna lui Brâncuşi. Sau mai simplu, A lui Brâncuşi. Noi cei care am stat la masa tăcerii, am trecut pe sub poarta sărutului, şi-am însetat urmărind în sus coloana infinită – dorim să ne adăpăm la fântâna lui Brâncuşi”.
Statui – aforisme
Iată câteva titluri: Cupa, Pasărea de aur, Pasărea măiastră, Nou născutul, Regele regilor, Muza adormită, Vrăjitoarea, Primul pas, Trei pinguini, Tors de băiat, Adam şi Eva, Negresa blondă, Căpetenia, Sculptură pentru orbi, Prinţesa X, Fiul risipitor, Începutul lumii, Narcis, Sărutul, Cuminţenia pământului, Prometeu, Cocoşul, Danaidă, Păsăruica, Masa, Rugăciunea, Supliciu, Fântâna lui Narcis, Plantă exotică, Vas.
Cel mai inspirat film se poate face în modul cel mai direct şi mai simplu – la mintea cocoşului, dar perfect în spiritul simplităţii brâncuşiene: să se filmeze fiecare statuie din diverse unghiuri, cu grija cu care ar fi fotografiat-o chiar sculptorul şi să se rostească titlul ei. Iar restul nu e decât tăcere. Liniştea necesară contemplării. Tot ce-ar depăşi cele două trei, sau chiar un Cuvânt – ar fi vorbe, vorbe, vorbe. Tot ce este în plus peste titlul operei, e de domeniul limbuţiei. Eu pun un preţ atât de mare pe titluri, pentru că nu sunt nişte simple denumiri, lipite la întâmplare, ci adevărate metafore, poeme concentrate, exprimând exact o viziune. Un univers. Pasărea măiastră nu se putea numi altfel. Aici, ca şi în sculptura propriu-zisă, e închisă concepţia sa despre fabulos, filosofia luată din basmul românesc, dorinţa de zbor şi înălţare a spiritului. În folclorul oltean din care s-a inspirat e vorba „de o pasăre fără somn, care vrea să se facă om”. „Simbolica acestei statui – spune Petre Pandrea – este aspiraţia arzătoare a omului spre infinit, dorinţa de a depăşi materia şi a face comuniunea cu eternitatea. După cum pasărea maiastră, pasărea fără somn, vrea să-şi depăşească regnul său păsăresc, pentru a se preface în om, tot aşa omul aspiră la perfecţiune pentru a deveni semi-zeu sau zeu”.
Se poate vorbi foarte mult despre fiecare statuie, dar niciodată nu putem face abstracţie de felul cum a fost ea botezată de autor. Pentru Cuminţenia pământului, de exemplu, orice declaraţie care nu ţine seama de faptul că în basmele noastre există personaje ca Greul pământului, Uşorul pământului, Cuminţenia pământului – e hazardată. Impresia de naivitate, nota uşor ironică în atitudinea fetei care îşi ţine cu mâna stângă sânii, ca şi când ar legăna un copil, poziţia aceasta ghemuită, ca şi când ea însăşi ar aştepta să se nască şi aerul oarecum tâmp, dincolo de nedumerire parcă – toate acestea se explică foarte bine prin titlu. Statuia are forma unui început de zigzag. Piatra e îndoită de câteva ori. Impresia de aşezare dar şi de ghemuire în vederea unei plecări. O nehotărâre, şi ceva ca o boală. Cuminţenia pare suferindă. Ochii asimetrici, nasul ciuntit şi gura întredeschisă întăresc nota de ironie dată de autor. Dar e o ironie caldă, oarecum tandră. În dialect oltenesc când spui cuiva „Cuminţenia pământului”, îi reproşezi tocmai faptul de a nu fi chiar atât de cuminte – însă e un reproş alintat, pe care îl fac adesea mamele copiilor, după ce au făcut vreo năzbâtie nu prea gravă. Brâncuşi are o atitudine părintească, plină de duioşie făţă de fată, de această făptură cuminte pentru că e neajutorată.
Statuia a fost lucrată prin 1908 şi se află la Muzeul de artă din Bucureşti. Putem numi statuile lui Brâncuşi statui-aforisme. Se insinuează în memorie cu pregnanţă un citat latinesc. Te obsedează, te fac să meditezi. Era nevoie însă, pentru înţelegerea lor de cuvântul înscris pe soclu. Noutatea adusă de ele era în acel moment atât de mare, încât acţiona ca un şoc. Şi aşa sculptura sa, ca orice operă autentică a trezit la început şi mai târziu, multe nedumeriri. Printre primii care l-au înţeles au fost artiştii, poeţii. Una din lucrările sale a figurat un timp în casa lui Apollinaire. Ezra Pound avea să scrie în numărul dedicat sculptorului român din 1921 al publicaţiei americane The little Review un articol entuziast. Revista Contimporanul, condusă de poetul Ion Vinea, revistă de avangardă, a făcut mult prin 1921-1922 pentru răspândirea operei sale în România. Să nu uităm, de asemenea, că Brâncuşi a legat amiciţii cu mulţi dintre scriitorii însemnaţi ai timpului său: Joyce, Raymond Radiguet, Cocteau, Cendrars, Tristan Tzara. Discuţiile cu compozitorul Erik Satie au fost fructuoase pentru amândoi. Dintre artiştii plastici: Matisse, Fernand Leger, Picasso, Rousseau, Epstein. A avut ucenici şi discipoli de geniu: Modigliani, Archipenko, Leger, Lipschitz, Lembruck. În acest climat care l-a stimulat fără îndoială, dar în sensul punerii în situaţia de a găsi ce e mai bun, durabil în sine, opera sa, odată născută, a acţionat ca lovituri repetate de ciocan într-o poartă nouă. Poarta unei noi arte, care s-a deschis, transformându-se într-un arc de triumf.
Fântâna lui Brâncuşi
Există în Muzeul de artă modernă din Paris, în atelierul artistului, macheta unei lucrări de care sculptorul îşi legase multe planuri de tinereţe. E vorba de Fântâna lui Narcis. O gândise ca pe un monument ce trebuia să împodobească Bucureştiul. E singura lucrare pe care voia s-o amplaseze în oraşul studenţiei sale, unde, chiar după stabilirea la Paris, va fi ani de-a rândul prezent în expoziţiile de sculptură (uneori chiar şi de două ori pe an). Era vorba tot de o comandă, în memoria lui Spiru Haret. După multe căutări, Brâncuşi hotărâse să rezolve comanda simplu şi ingenios: monumentul să fie o fântână şi să se numească Fântâna lui Haret. Bucureştiul, oraş de şes, a fost plin, pe vremuri, de astfel de fântâni, care, fără a fi neapărat monumentale, serveau unui ţel practic: potolirea setei drumeţului toropit de căldura din timpul verii. Unele străzi mai poartă şi azi amintirea lor. Unul dintre primele teatre funcţiona prin secolul 18 la Cişmeaua Roşie.
În satele româneşti, există şi azi tradiţia săpării unei fântâni în memoria unui om de seamă, „ca să-şi aducă lumea aminte”. Mulajul în ghips existent arată clar intenţia sculptorului. Fântâna ar fi fost construită în stilul primitiv pe care-l vom întâlni mai târziu la Masa tăcerii, din piatră poroasă, cu bolovani rotunzi pe ghizduri, între care trebuia să se afle amplasată silueta unui bărbat, într-o atitudine de profundă adâncire în luciul apei. Silueta aminteşte puţin de Rugăciunea din Buzău. Prin renunţarea la detalii şi încărcătură. Însă unghiul făcut de trup şi membrele inferioare este mult mai mic, aproape un unghi drept, iar capul e foarte mult înclinat. Capul e în cumpănă – amintind cumpăna unei fântâni – cu braţul drept, retezat mai jos de încheietura cotului. Impresia generală este de concentrare şi deosebit având. Narcis parcă îşi soarbe chipul din luciul apei. Fântâna trebuia, în intenţia lui 
Brâncuşi, să aibă evident şi apă. Din păcate, autorităţile n-au fost satisfăcute de proiectul prezentat de sculptor şi totul a rămas baltă, spre marea mâhnire a acestuia. Macheta însă există, iar Bucureştiul, un oraş cu un farmec aparte, are nevoie de monumentul plătit de Brâncuşi. Simte lipsa acestei idei pe care Brâncuşi i-o închinase. Cine va realiza oare Fântâna? Ne e sete să bem dintr-o fântână săpată cu dalta de cel mai mare sculptor român. Fântâna ar trebui să se numească Fântâna lui Brâncuşi. Sau mai simplu, A lui Brâncuşi. Noi cei care am stat la masa tăcerii, am trecut pe sub poarta sărutului, şi-am însetat urmărind în sus coloana infinită – dorim să ne adăpăm la fântâna lui Brâncuşi. În încăpăţânarea urmăririi unor idei de frumuseţe, Brâncuşi a fost un Narcis. Dar privindu-se în apele limpezi ale artei adevărate şi mari el a văzut chipul poporului său. Acel chip care vine din adâncuri.
Marin SORESCU
