Vasile Popovici și eseostudiul său despre Arthur Rimbaud
1. Minuțiozitatea savantă
Am în bibliotecă, ediția a doua, revăzută din monografia „Rimbaud”, a timișoreanului Vasile Popovici, distinsă, la apariția sa din 1997, la Echinox, cu premiul U.S.R. Scriitorul mai publicase în 1983 „Marin Preda – timpul dialogului”, în 1988 „Eu, personajul” și în 1997: „Lumea personajului”. Cea mai performantă pare să fie „Rimbaud” (cea din 2006, de la „Cartea Românească”), deși, slavă Domnului, bibliografia despre Arthur Rimbaud e realmente uriașă (Jean-Pierre Richard, Paul Claudel, Antoine Adam, Maurice Blanchot, Marie-Joséphine Whitaker, Mario Matucci ș.a.).
Și totuși Vasile Popovici vine cu o contribuție personalizată, atentă la semnificații încă neexplorate suficient, izbutind să sublinieze aspecte inedite, ce-au împins poezia într-o direcție nouă, revoluționară (a se citi: insurgentă și discontinuă – n.m., I.P.B.).
Se simt în scriitura acestui remarcabil hermeneut, de cultură franceză, preocuparea pentru triadizarea discursului poetic rimbaldian, totodată aplecarea asupra modelului <<Rimbaud>> care este construit odată cu derularea cercetării aplicate cu o gravă și totuși ludică minuție savantă.
2. Un breviar al Poeziei
Referindu-mă inevitabil la maniera de abordare monotematică, cred că e timpul să-l înscriu pe Vasile Popovici în rândul comentatorilor inspirați: de idee, de un simbol, de un magasemn Kairotic, de o structură viabilă, de o paradigmă precum cea postmodernă.
Cutezător cum îl știu, nu stă în cumpănă ca să-și amâne „diferanța” programului subiectiv, care-i la vedere; dimpotrivă demarează ex abrupto cu primii „trei Rimbaud” diurn, umbros-sălbatic, vizionar (cel din „Iluminări”, n.m., I.P.B.).
Șovăiala inițială, evident firească până la un punct, se conectează „logicii secrete și revelatoare a scrisului”; exegeze le triază și distilează inteligent, încât vulnerabilitatea lor rămâne obscură și paralizată, căci autorul e un decident comparatist în cele din urmă, înarmat cu instrumentele de rigoare, începând cu înțelegerea textelor rimbaldiene și a splendidei unități a operei în glorioasa-i monumentalitate și integritate estetico-artistică.
Referințele lui Popovici se întrețes normal, existențial și obligatoriu-esențial. Aflăm de pildă că „trecerea (lui Rimbaud – n.m.) prin poezie reprezintă un fel de breviar al Poeziei”, care, ulterior, „se încarcă de o substanță explozivă, ca și când în reproducerea după un maestru și-ar face loc o a doua reprezentare” care împinge în față o lume complicată și halucinantă.
Metoda descriptivistă încă pare să-i dicteze monografului o vreme analiza, cam până pe la capitolul dedicat adolescentului revoltat; de-aici încolo impetuozitatea „Poeziilor” lui Rimbaud îl obligă pe literatul (cu doctoratul luat de Cluj-Napoca, la Mircea Zaciu și Ion Pop, după ce-și susținuse licența la Timișoara cu Livius Ciocârlie – n.m.) să mizeze pe coordonate mult mai profunde ca de pildă…
3. Ut theoria Poesis
… Ca de pildă: Criza ontologică și axiologică, starea de rău incurabil, alteritatea ființei miraculos-luminoase, euforia iluziei că totul e posibil, îndrăzneala ofensivei, dezlănțuirea stercoral-senzuală și violentă, degradarea eului natural sub înrâurirea credinței creștine, căderea apocaliptică a unei ordine interioare, dereglarea tuturor simțurilor; toate acestea anunță un Rimbaud care acutizează experiența unei transinițieri , încă din „ Le Bateau ivre” – „poemul straniu și enigmatic” – cum îl reidentifică Vasile Popovici – căci „starea de spirit suferă o transformare totală: de la extazul plutirii nebune pe mări la nostalgia amară a continentului urât”. Ceea ce ne descumpănește e brusca întoarcere spre meschina Europă, grație metaforei-voltă; în zona sa de ruptură și decompresie, poemul denunță întrepătrunderea sinelui cu elementele, intimitatea absolută cu masa lichidă, dar și trecerea instantanee de la exaltare la dezgust și neputință.
„Je est un autre” implică, ut theoria poesis, orizontul necunoscutului pe linia tradiției metafizice de la Platon la Heidegger dar și pe aceea a senzației neîncercate, datorită – repet – ciudatului procedeu literar al dereglării tuturor simțurilor, care nu-i operație retorică ci act pe viu, alchimie inversă, ci metodă de explorare a necunoscutului limbaj universal al sufletului pentru suflet prin rezumarea parfumurilor, sunetelor, culorilor în <<Noul Eu>> care devine un mediu prin care se aude vocea universală a materiei inteligibile de dincolo; aceasta vorbește prin poet, iar el îi redă cât mai fidel obscurul limbaj.
În concluzie cartea „Rimbaud” a lui Vasile Popovici e asumată în numele poeziei care o ia mereu înaintea teoriei literaturii și științei literaturii. Autorul a năzuit să ne înfățișeze un Rimbaud mai accesibil, să ne pună la îndemână niște chei potrivite ușilor poeziei sale reinaugurale prin excelență. Nicolae Manolescu crede că V.P. recurge la o interpretare postmodernă, că propune un Rimbaud multiplu, că eseostudiul e scris „cu acuratețe maximă, ușor calofilă”, dar rămâne atractiv „prin aceeași știință de a pregăti răspunsurile cele mai pătrunzătoare la cititori prin surprinzătoarea lor insidioasă. Monografia atipică „Rimbaud” e „o carte superbă și încântătoare”. (Manolescu, 2019, pp. 136-137).
I.P.B.
Bibliografie:
• Vasile Popovici: Rimbaud; Editura Cartea Românească, București, 2000;
• Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură; Editura Cartea Românească, București, 2019;
• Arthur Rimbaud: Integrala poetică; traducere, prefață, tabel cronologic și note de Petre Solomon; Editura Eminescu, București, 1992;
• Ion Popescu-Brădiceni: O introducere în teoria și practica (re)lecturii. Lista lui I.P.B. (un succint tratat despre transcomunicarea și tipologia transmodernistă a scriiturii); Editura Pim, Iași, 2017.
