Rostirea esenţială e cea care redeschide Calea în-spre Ens. Noima poeziei lui Aurel Ştefanachi din bibliofilica nouă apariţie editorială de poezie „MARIA” constă ca joc al dublei ascunderi, ca un-doire a ideii po(i)etice şi a tâlcului ensistent: dar mai ales ca reinventare a pecetei eontice. În văzul lumii şi în trecerea lumii, poetul dezleagă eşarfele consistenţei elogioase, pendinte de imnicul originar, ca să foreze până în subliminal domeniul spiritului creator.
Această rostuire reîmprospătată a imaginarului pare să nu uite experienţa unor Mircea Dinescu, Emil Brumaru, Cezar Ivănescu. În „aşternutul magic” al poemului alegoriile îşi întreţes admirabil metaforele. O „sanie mică din mătase şi crin” pluteşte printr-o „feerică vamă” în „ceas clandestin”. Or despre această clandestinitate a poeticităţii comentează Umberto Eco atunci când o redescoperă în cabalistică, în hermetism, în vizionarism, în magie semioticolingvistică bereshitică (incipientă = eficientă – n.m.) şi permutatorie. Astfel „la clocotu-nceput”, poetul levitează, drept replică, pe apă „când din frunzişul sorţii/ tocit se-ntoarce-o roată”. Această tehnică a rotirii face din „biserică de vânt” „o amforă o rugă” iar „din vastă ochire” „gând peste gând”, într-o stratificare comparată de Eco însuşi cu o limbă care numai că spune ci şi face dintr-o gramatică (fie ea şi fantastică) produs alchimic şi idiom ocult (a se înţelege: secret/ revelatoriu).
Preluând figura lui Miron Costin ori plângerea lui Dimitrie Cantemir, Aurel Ştefanachi se revendică dintr-o tradiţie formidabilă din tema „ubi sunt” „exploatată anamnetic, obţinând o poemă de o nostalgie contradictorie (oximoronică), întrucât cenuşa („cinis et umbra sumus” – în proza lui Mihai Eminescu – n.m.) şi umbra arată Ensul drept un-doire („Ensul e cea mai abisală un-doire” – Constantin Barbu). „Cenuşa fotografiilor părinţilor” şi „umbra venelor” sale ce-i cară suferinţele coabitează ca şi „îngerii din vitraliile bisericii”, cu „coapsele tinerei învăţătoare” ori „beatitudinea” zilelor de paşti cu „gustul nedefinit al buzelor” iubitei. Oricum ai lua-o ori ai da-o, în subsidiarul textului ştefanachian, în pasta poetică, se simt pulsaţiile vulcanicoeruptive eminesciene: „păstrez în efigia acestui lut adâncimea umbrelor noastre –/ golul de cridă atât de negru şi putred/ îmi duce în afară rosturile verbului” (dar şi blagianobacovianopillatiene – n.m.). Pendulând între „apologie şi stanţă”, po(i)etul instanţiază conceptul într-o luciditate imaculată, reiterând „frăgezimea trupului” ca deosebită „de îngheţul luminii”. E aici acea obsesie a medierii între antinomii, acea mallarméană recurenţă a culegerii de „pietre şi scoici” de „prin crânguri” de către ingenuul copil, încă necorupt de cultura socioeconomicopolitică.
Ei, da fireşte, – se repoziţionează tot psihedelic Aurel Ştefanachi – poezia e o dezvoltare a unei revelaţii, dintr-un nucleu imnic-elogiatoriu „instituit ca o cochilie aşa-zis protectoare „deasupra cerului verbului şi paradisului”. Efortul sisific se concentrează imediat pe desferecarea poemului de centurile formei, vizând automat (dar automatismul e o atitudine de fond – n.m.) într-o „etherică egalitate” cu propria-i raţiune care stă sub rugul lucidităţii, o „sculptură a muzicii în timp” şi o modelare a reflectării care să-i înăbuşe, totuşi, benefic, scrisul bazat – cum altfel? – pe „firele inevitabile ale întunericului” pe care o intuiţie fulgerătoare le împleteşte ca „o mână de zeu” care prefigurează salutar viaţa poemului, ordinea acestuia ca dicteu… (auto)supravegheat cu o rarisimă dignitate având ca înţeles: „tragicul pluş din adâncul lucrurilor”.
Autotrădarea survine în fine, conform aşteptărilor, în „Ochiul Albastru/ o beţie” – sub efigie dionisiacoapolinică – şi ne dumirim că, asemenea lui Umberto Eco, poetul ieşean tânjeşte/ ţinteşte/ îşi propune demiurgic limba perfectă ca reverie/ contemplaţie în „fântâna perfectă”, ca mimeză a limbajului ideal şi narcisic, primordial, ca „nesaţiu prin Ochiul Albastru, atât de albastru cer murmurat” băut ca licoare de „lacom avânt” spre Absolut „fără să ştie că apa-n lucire e chiar celălalt”. Prin urmare orice aparent eclectism se abstrage din „defect”, „din deviere” din „clandestinitate”, ca să-şi spele păcatul saussurian al arbitrarietăţii „în leagănul apei din fântâna perfectă… până-n străfund”.
Între transcendere şi luciditate, Aurel Ştefanachi „bufonul cel pururea tânăr” – a depăşit faza impresionării prin „primele tumbe stilistice” cu „străluciri scurte”. Sesizând „chipul tragic”, poetul preia autoresponsabil rolul povestitorului marilor mituri şi legende ale lumii ritualicoficţionale; „el doarme în podul de sticlă”, loc desigur al transcendenţei terţinclusive, unde distincţia dintre splendor şi claritas e şi temperamentală e şi secret spirituală. Claritas este lumina pe care fiul o primeşte şi o răsfrânge în lirica lui „atât de luminoasă atât de întunerică”. Splendor e o tindere la introiectarea ca imanenţă, care luminează dinlăuntru „neagra muzică a universului şi sufletului”. „În tuburile şi amintirile vămilor întunericului” „o crepusculă presimţire a lepădării în pustiul lucidităţii”; iar „în toată pierzania iubirii-magie-turnir: ca în zilele mele (ale poetului – n.m.) descris/ în care îmi beau (îşi bea poetul) sudoarea şi sângele/ o un vers să întrup (să întrupeze autorul ca să iniţieze o ars poetica magistrală – n.m.)”. Astfel poetul e un promotor de „înţelepciune sau pravilă”, e un „eretic sau munte/ abis” (atenţie la oximoron = figură preferenţială – n.m.), e un argonaut al perfecţiunii care fiindcă „există un gol în aerul meu (al său – n.m.) metafizic/ pe care nimeni n-o să-l dibuiască” îşi asumă el misiunea dintr-a tăcerii sihăstrie ce-a glăsuit pe faţa unei flăcări”. Se simte substil o urmă de expresionism traklian în asemenea realcătuiri destructurate… dadaist (ca la Tristan Tzara) ori alteori o influenţă discretă din Paul Celan (cel din „Nisipul din urne” (1948) dar şi cel din „Schimbare de suflu” (1967)). Certamente, originalitatea poeticii lui Aurel Ştefanachi e indiscutabilă, lipsită de orice prejudecată, căci – ar exclama şi Umberto Eco – într-un deşert al literalităţii orfice s-a împlinit reflexul spiritului. Marile poeme ştefanachiene sunt totalităţi explodate în expansiune şi diseminarea, care încearcă a-şi redobândi organicitatea lui integritas prin „the lubricitous conjugation of the last with the first” (vezi James Joyce: Finnegan’s Wake, New York, The Viking Press, 1967, p. 123). Cu un alt prilej o să mă ocup mai pe îndelete de „Transcendere şi luciditate”, „Cele şapte imperfecţiuni”, „Din Ţara verbului şi umilinţei”, „Cartea de dimineaţă”, „Din faţă mi-a venit acest miros de trandafir”, „Văzându-mă într-o oglindă de… foc”, „Semne de dinaintea cuvântului”, „Cartea s-a ridicat şi a văzut”.
Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie:
Aurel Ştefanachi: Maria; Editura TipoMoldova, Iaşi, 2019
Umberto Eco: Poeticile lui Joyce; traducerea şi prefaţa de Cornel Mihai Ionescu; Editura Paralela 45, Piteşti, 2007.
Ezra Pound: Opere II. ABC-ul lecturii/ Ghid spre Kulthură, traducere de Radu Vancu; ediţie de Horia-Roman Patapievici; Editura Humanitas, Bucureşti, 2019
