Între Turceni şi Rovinari, via Sărdăneşti sau Motru

Fără îndoială, comunismul ne-a făcut rău la toţi. Unii realizează mai pregnant acest lucru, alţii găsesc circumstanţe atenuante. Şi până în 1989, amestecul politicului frâna în mare măsură dezvoltarea economică

naturală, ramuri industriale importante fiind tributare conceptului de economie centralizată, de stat.  Sectorul energetic, industrie de prioritate, pe bună dreptate, pentru partidul comunist, a cunoscut o dezvoltare impresionantă în anii `70 şi s-a autosufocat la sfârşitul anilor `80 datorită lipsei de tehnologie, de know-how. Colaborările cu firme străine cu experienţă în domeniu erau practic inexistente, problemele tehnice rezolvate de mult în ţări industrializate apăreau la noi la tot pasul. În aceste condiţii, în România s-a dezvoltat o clasă de energeticieni cu mare experienţă, oameni care de multe ori exploatau cu succes, aproape în orb, instalaţii de mult depăşite tehnic, cu expunerile şi riscurile aferente. Institutele politehnice din ţăra vărsau în fiecare an promoţii întregi de absolvenţi spre termocentrale şi hidrocentrale, partidul sperând că astfel va putea suplini lipsa de tehnologie şi de resurse financiare necesare pentru retehnologizări. Termocentralele Rovinari şi Turceni n-au făcut excepţie. În 1984, când am intrat pentru prima dată pe porţile termocentralei Rovinari împreună cu alţi 15-20 colegi de promoţie, primul gând a fost cum să fug de acolo. Aşa îmi imaginam iadul. Oameni mânjiţi cu praf de cărbune şi vaselină strigau peste tot într-o limbă necunoscută, urcau şi coborau pe nişte scări fără sfârşit, stăteau agăţaţi la zeci de metri înălţime în centuri mânuind aparate autogene, ca nişte balauri scuipând foc. Mi-am întrebat şeful ce e cu agitaţia asta, ce se întâmplă? Răspunsul a fost: ”Nimic, e pornire de bloc”. A doua zi, aceeaşi agitaţie. Am întrebat iarăşi ce se întâmplă. Răspunsul a fost la fel :”Pornire de bloc”. „Păi nu l-aţi mai pornit o dată şi ieri?” ”Ba da, dar azi-noapte s-a spart cazanul. Cazanele astea sunt făcute să meargă cu cărbune, iar noi băgăm în ele pământ”.

Cam aşa se producea energie până în `89. La Turceni şi Rovinari s-au format generaţii întregi de energeticieni care au trăit şi au muncit greu. Într-o lume în care, aşa credeam atunci, scara valorilor era inversată, promovările însă se făceau cu mare grijă. Ca să ocupi o funcţie de şef de secţie, de şef de birou, trebuia să ai un minim de 8 ani vechime. În cazuri excepţionale se obţineau derogări de la ministru. Directorii de pe acea vreme aveau în spate zeci de ani de experienţă, fiind temuţi şi respectaţi de toată suflarea. Vedem caricaturile de astăzi, lipitorii de afişe care se înghesuie să-şi primească răsplata, oameni luaţi de pe strada şi cocoţaţi, la prima lor intrare într-o termocentrală, în posturi în care nu înţeleg absolut nimic. Director general la o termocentrală era apogeul carierei pentru orice inginer stagiar. Mai mult de atât nu se putea, este un lucru în care cred şi acum.

Numai că azi criteriile sunt altele. Dacă vrei a fi director general acum, trebuie să aduci 3000 de voturi la partid. Adjuncţii, câte 2500. În ziua alegerilor, trebuie să asiguri 25 de autobuze. Seara, ai o listă cu angajaţi pe care trebuie să-i suni acasă şi să le explici că dacă nu votează cu cine trebuie s-ar putea să nu se ştie. Trebuie să faci instrucţii cu subalternii şi să te asiguri ca la fiecare sută de votanţi, câte 5 voturi merg la EBA. Nici 4, nici 6. Doar cinci, că aşa a hotărât partidul. Este totuşi o activitate solicitantă. În puţinul timp liber care le mai rămâne, săracii directori abia au timp să mai invite câteva firme la negocieri, să-i oblige pe patroni să cedeze ceva lucrări, la preţuri avantajoase, domnului Gavrilescu şi domnului Izvoranu, că sunt oamenii partidului şi sunt şi boieri. Cu ultimele puteri, bieţii oameni mai găsesc resurse să-l sune pe Tapotă şi să organizeze un chef cu lăutari la Arcani de ziua minerului, a femeii, a energeticianului, a luptei contra fumatului, etc. Acolo nu c-ar ieşi mare lucru, aşa de-o ciorbă, că-i iei, nu-i dai.

Datorii comerciale restante, creanţe de încasat, producţie vândută sub cost, investiţii blocate, cine mai are timp de ele? Toţi aceşti oameni uită un lucru: pe lumea asta totul se plăteşte, şi nu mai este mult. Toţi aceşti impostori vor da socoteală inevitabil, e doar chestiune de timp. Acest an de regres în energetica Gorjului va fi plătit de gorjeni, dar şi de cei ce au creat haosul fără precedent.

Depinde numai de noi.

Sunt câţiva ani buni de când din zona portocalie a spectrului politic, cu o lună-două înainte de alegeri, apare, în Gorj, o promisiune menită să ia minţile minerilor, să-i încoloneze ca pe pinguini şi să-i ducă aproape în transă la vot. „Vă facem o termocentrală nouă la Motru”. De 400 Mw prima dată, în 2004, noua termocentrală s-a umflat brusc la 600Mw, apoi a sărit direct la 800. Ca o ciorbă reîncălzită, tabăra lui Manţog se pregăteşte să arunce din nou pe piaţă minunea cu termocentrala finanţată de americani, de parcă minerii din Motru ar fi nişte zombi cu craniile golite , dispuşi să se lase păcăliţi de patru ori la rând.

În vara lui 2008 am fost rugat să primesc o delegaţie de americani interesaţi de sistemul energetic din Gorj. Cu ei a venit un tip pirpiriu şi străveziu, pe post de translator şi însoţitor. După ce au început discuţiile mi-am dat seama că omul habar n-avea de limba engleză, „traducând” cu totul altceva decât spuneau americanii. „Dorim să ne facem o idee asupra potenţialului energetic al zonei” era tradus „dorim să construim o centrală nouă”. Omul încerca să manipuleze cu neruşinare atât pe mine, cât şi pe americani, plimbându-i ca pe urs de colo până colo, cu singurul scop, pur electoral, de a-şi face campanie lui şi stăpânului său ceva mai pigmentat. Bineînţeles că nu s-a concretizat nimic, în afara unor articole în ziare locale, rapid transportate prin cariere de liderii de sindicat, să vadă ortacii cine le vrea binele. Acum îl văd pe individ făcându-se de râs, pe post de carne de tun, pe la diferite posturi TV, prilej cu care am şi aflat că-l cheamă Hoară.

Dacă întrebaţi orice absolvent de anul trei Energetică dacă este posibilă amplasarea unei termocentrale de dimensiuni chiar medii în zona Motru, o să vă spună fără să clipească: nu, pentru că nu există sursa de apă. La un grup de doar 300 Mw, în condiţiile în care apa se recirculă aproape în totalitate, tot este necesar un adaos permanent de minim 15 metri cubi pe oră, ca medie anuală. În Rovinari, energeticienii ştiu ce probleme au vara, având la dispoziţie Jiul, şi nu un firicel de apă care câteva luni pe an aproape dispare, cum este Motru. Bineînţeles că americanii au văzut acest lucru, bineînţeles că nu poţi începe un asemenea proiect fără un studiu de fezabilitate, bineînţeles că specialiştii, şi nu politicienii de 2 lei, pot vorbi despre un asemenea proiect, azi, când încă o problemă majoră este finanţarea. Cu toate astea, se încearcă încă o păcăleală anul acesta. Din ianuarie încolo, subiectul va fi din nou îngropat, fiind scos la lumină din nou la alegerile din 2012, probabil.

Cam în aceeaşi notă a evoluat subiectul cu termocentrala de la Sărdăneşti. Cu singura deosebire că acolo, din punct de vedere tehnic proiectul este fezabil. Marea problemă este însă finanţarea, în condiţiile de azi, atragerea unor surse de investiţii de asemenea amploare fiind cu totul improbabilă.

De departe, locaţia cea mai bună pentru o nouă capacitate energetică este tot Rovinari sau Turceni. Dacă politicienii din Gorj şi-ar uni forţele în vederea exercitării unui lobby susţinut în vederea acestui proiect, guvernanţii ar putea fi uşor convinşi că acolo unde există deja o parte din infrastructură precum gospodăria de cărbune, priza de apă, evacuarea de putere, este cel mai ieftin şi mai fezabil. Culmea este, ca la această oră, cel mai avansat proiect de acest fel este la Craiova, o centrală aflată la zeci de kilometri de cariere. Explicaţia este simplă. Nefiind în parohia lui Manţog, la conducerea Complexului Craiova au rămas specialişti din energetică. Constantin Bălăşoiu, actualul director, este unul dintre „creierele” energeticii româneşti. Cu resurse infinit mai puţine decât cei din Turceni şi Rovinari, mult prea ocupaţi în aceste zile cu firmele lui Gavrilescu şi Izvoranu, la Craiova aproape s-a reuşit finalizarea şi finanţarea unui proiect de grup nou. Generaţii întregi de gorjeni vor plăti pentru impotenţă, ignoranţă şi reaua credinţă a unui om niciodată validat prin vot, dar care are pretenţia, astăzi, să încalece pe grumazul a zeci de mii de mineri şi energeticieni: Manţog.

Cuvântul de ordine la cele două termocentrale astăzi este: cine plăteşte impozit pe profit plăteşte impozit pe prostie. Sigur, e mult mai bine să facă profit firmele de partid, care din ianuarie încoace şi-au înzecit cifra de afaceri. Profitul realizat în anii anteriori mergea la proprietar, adică la stat, sub formă de impozit şi dividende, iar o parte revenea înapoi la companie ca sursă de investiţii. Guvernanţii se plâng că nu au bani la buget. De unde să aibă, dacă nişte campanii uriaşe ca acestea, în care s-au băgat banii noştri, ai tuturor, nu întorc nimic la stat, nu contribuie cu nimic la binele comun, nici în plan regional, nici în plan local? E mai uşor să mărim TVA-ul. Când ministrul Videanu a obligat Complexul să transforme profitul anului 2008 în provizioane pentru achiziţia de certificate verzi – o mega-afacere despre care vom mai vorbi, nu s-a gândit că văduveşte bugetul statului de nişte sume colosale? Astăzi litera de lege este: nu sunt bani. De asta nu sunt bani, şi nu ştiu cât la sută este prostie, şi cât hoţie.