Am promis că revin asupra celei mai recente cărţi publicate de doctorul în medicină Constantin Şişiroi: „Din istoria Spitalului Târgu-Jiu, Jud. Gorj”. Întreprinderea cercetătorului istoricosocial nu-şi recuză literaturitatea în favoarea preciziei punctuale, asumându-şi dezinvolt calitatea de narator/metanarator.
Aflând că primul medic din Târgu-Jiu a fost Fritz Maritz Ienichen (1838-1843), totuşi cel dintâi medic spitalicesc din judeţul Gorj, a fost Dimitrie Culcer, transilvănean stabilit în Ţara Românească, din cauza asupririi nobilimii maghiare (s.m., I.P.B.). Sătenii din Stârci povestesc că tânărul D. Culcer ar fi rămas orfan de ambii părinţi, iobagi pe moşia contelui Hungasti, care l-a trimis la Liceul Piariştilor din Cluj, ca să-i fie tovarăş propriului fiu cam greoi la învăţătură, şi apoi la Facultatea de Medicină din Pesta (1822-1829).
Relatarea lui Constantin Şişiroi se transformă efectiv în pagini de roman, din ţesătura cărora figura eroică şi exemplară a doctorului D. Culcer luminează şi acum pilduitoare. A muncit şi şi-a plătit singur studiile la Pesta, după altercaţia cu stăpânul moşiei care nu i-a răspuns solicitării de a avea un costum de „boier”. Teza sa de licenţă a fost o dizertaţie despre ciumă. Dar neobosit, dornic de autoperfecţionare, şi-a desăvârşit studiile la Viena… Când a ajuns în Gorj avea 35 de ani şi era un bărbat chipeş, energic şi cu o vorbire plăcută. În 1846, Spitalul începe să funcţioneze oficial. Ca urmare a atitudinii sale revoluţionare, a fost suspendat, în 1848, pe o perioadă de 18 luni. Prin 1862, Oltenia a fost invadată de periculoasa muscă columbacă ce a roit dintr-o peşteră aflată la Porţile de Fier şi a produs mari pagube zootehnice. Printr-un efort extraordinar, doctorul Culcer a reuşit să stăvilească calamitatea. „Devotamentul lui pentru bolnavi, mai ales pentru cei săraci – arăta Al. Ştefulescu în „Istoria Târgu-Jiului” – a mers până la sacrificiu”. A dat neamului 7 copii bine crescuţi şi educaţi. Unul dintre fii, Eugen D. Culcer – constat, tresărind, după ce a studiat dreptul în Belgia – a revenit în ţară, fără a-l termina, ocupând funcţia de subprefect al plăşii Brădiceni din Gorj. Un alt fiu, Dumitru D. Culcer, al doilea născut al familiei, a fost legendarul „medic al săracilor” (1850-1927). Fiindcă Tache trecea prin crunte privaţiuni financiare, Comitetul Permanent al judeţului Gorj a încheiat o convenţie cu văduva doctorului Dimitrie Culcer, Anica Oteteleşeanu, care prevedea acordarea unei burse fiului acestuia, Tache, pentru a studia medicina la Paris cu condiţia ca acesta, după absolvirea studiilor medicale, să servească la stat un număr dublu de ani. În anii studiului în Franţa, s-a împrietenit cu Ion C. Brătianu, care va deveni, la începutul secolului al XX-lea, conducătorul luptei românilor pentru reîntregirea naţională. La 10 ani de la sosirea la Paris, în 1879, Tache Culcer şi-a luat titlul de doctor în medicină. S-a căsătorit cu Netty Bălcescu, cea mai mică dintre fetele lui Barbu Bălcescu, fratele revoluţionarului democrat Nicolae Bălcescu. Sora soţiei, Zoe, era căsătorită cu senatorul Nicolae Mandrea, care în vara anului 1878 l-ar fi avut ca oaspete, la moşia din Floreşti-Ţânţăreni, pe poetul Mihai Eminescu. Deşi a avut posibilitatea să se angajeze ca medic în oraşul Craiova, unde să-şi creeze o clientelă particulară şi să câştige bine, doctorul Dumitru Culcer a preferat oraşul natal, Târgu-Jiu, unde a lucrat ca medic la spital şi apoi de judeţ, până la pensionare. S-a afirmat, în comunitatea locală, printr-o cinste ireproşabilă. Întrucât la vremea aceea nu era inventat stetoscopul, bolnavii fiind ascultaţi direct cu urechea, doctorul Culcer era renumit pentru urechea lui fină şi simţul clinic excepţional, care-l făceau neîntrecut în punerea diagnosticului. Prin spiritul lui muncitor, organizat şi inventator, după ce-a intrat în politică, în repetate rânduri a fost numit prefect al judeţului Gorj şi relevându-se prin calităţile sale organizatorice şi manageriale a ajuns şi şeful organizaţiei P.N.L. Gorj, pe care a reorganizat-o, a disciplinat-o şi a educat-o în spirit sănătos, iar activitatea i-a călăuzit-o exclusiv pe făgaşul realizărilor concrete. Ca Prefect de Gorj, a sprijinit construirea a 60 de şcoli, în satele gorjene, dar şi de poduri, linii telefonice, a restaurat biserici. Uluitor, în sângerosul an 1907, doctorul Culcer, în calitate de prefect al judeţului Gorj, a refuzat categoric să trimită armata la sate: „Dacă n-aţi ştiut să vă purtaţi cu ţăranii – declara el în epocă – suportaţi acum consecinţele”. De altfel, fruntaşii obştii din Dobriţa l-au înconjurat, în aprilie 1907, cu tot respectul ca pe un părinte al locuitorilor, pe care-i plăteşte foarte cinstit, este un proprietar foarte moral, ca medic îi consultă pe cei bolnavi gratuit şi le dă şi medicamente tot aşa. Însă numai la vârsta de 50 de ani, a acceptat să candideze la alegerile pentru Senatul României şi, deşi P.N.L. se afla în opoziţie, a fost ales cu mare majoritate de voturi la gorjeni. Replica de mulţumire i-a fost celebră: „Sunt mândru că sunt doctor, nu că sunt senator.”. Într-un rând, la casa-i din Dobriţa, Dumitru Culcer l-a primit pe Constantin Brâncuşi, căruia i-ar fi spus: „Şi eu am fost sculptor ca dumneata, dar de suflete şi corpuri omeneşti”. Pensionarul de 66 de ani, dr. Dumitru Culcer, de bună voie, a îmbrăcat uniforma de medic maior şi a luat conducerea Spitalului de răniţi Vădeni. În subordinea sa a lucrat ca infirmieră şi neobosita cercetaşă Ecaterina Teodoroiu, care a participat la rezistenţa populaţiei din 14 octombrie 1916, în urma căruia a fost denumită „eroina de la Jiu”. Bătrânul medic lucra 12-14 ore pe zi la Spital pentru tratarea răniţilor. Bănuit de legături cu mişcarea de rezistenţă împotriva cotropitorilor, condusă de învăţătorul Victor Popescu, din Valea cu Apă, dr. Dumitru D. Culcer a fost ridicat de trupele germane în 1917 şi internat ca ostatic în lagărul de la Tismana, unde a răspuns de sănătatea celor internaţi dar a şi contactat o boală de cord care i-a grăbit şi sfârşitul în 1929, după ce în 1920 mai fusese încă o dată ales senator pe listele P.N.L. Gorj, dar decepţionat de manevrele politice şi sforăriile de culise, la 72 de ani, se retrăsese din viaţa politică. O altă figură glorioasă în galeria marilor medici gorjeni scoasă din uitare de metamemoralistul Constantin Şişiroi a fost Nicolae Hasnas, moldovean la origini, dar gorjenizat în 1907, când prof. dr. Ion Cantacuzino, directorul Serviciului Sanitar, l-a trimis să lucreze la Târgu-Jiu, unde s-a consacrat ca medic de boli interne. Înfruntând pericolul, s-a angajat întâi la eradicarea tuberculozei, apoi a modernizat sala de operaţii. Aici a fost operată muica mea, Luxiţa Popescu-Mocioi, când a fost împunsă de o vacă, – aici a încercat să-i salveze viaţa mamei muzicologului Petre Brâncuşi, adusă cu trăsura de la Brădiceni, cu o gravă „aprindere de plămâni”. Remarcându-se prin curaj şi pricepere i s-a încredinţat la un moment dat comanda Spitalului „Crucii Roşii” nr. 2 şi a fost trimis în 1916 pe frontul dobrogean. În faţa numărului mare de răniţi aduşi de pe front, peste 1000 de militari, a înfiinţat la Feteşti un spital de campanie unde o echipă de medici a operat sub conducerea sa şi a salvat vieţile a sute de oameni. Pe timpul campaniei militare din Moldova, din 1917, în spitalele conduse de dr. Nicolae Hasnas, au fost îngrijiţi 11780 de răniţi şi bolnavi. La Bârzeşti, în judeţul Vaslui, unde a stat o perioadă de timp, dr. Hasnaş a înfiinţat un orfelinat care a fost primul în ţară, unde, fără nici un concurs oficial, a dat ajutor în îmbrăcăminte, întreţinere şi educaţie, la 300 de orfani de război. Bunica mea, Lucsiţa Popescu-Mocioi, îmi povestea că s-a dus în Târgu-Jiu, la doctorul Hasnaş, să-l roage să-i trimită un copil, pe Antonie, la un asemenea orfelinat, întrucât devenise văduvă de război, era secetă, era săracă, era şi neputincioasă fizic, iar acesta i-a împlinit dorinţa atât de disperată. Se întâmpla acest lucru prin 1945-1946; se cunoştea cu doctorul Hasnaş de când era cât pe-aci să moară bolnavă de splină, într-o vară de restrişte, iar dânsul o vizita la Brădiceni (Drăgoieşti) şi-i acorda asistenţă medicală gratuit şi-i dădea chinină tot fără bani. I se datorează tot lui Nicolae Hasnaş darea în folosinţă, în august 1936, la Spitalul din Târgu-Jiu, a încă patru pavilioane (vezi articolul din „Gorjanul” din 25 septembrie 1936 „Un om de muncă”). Fiind de o modestie rară, şi-a dăruit locuinţa din spital la care avea dreptul pentru a fi amenajată ca maternitate cu 40 de paturi şi cu sală de operaţii. S-a ancorat cu acelaşi entuziasm şi în viaţa spirituală a urbei, scoţând în 1920 „Revista Jiul”, condusă chiar de el (azi revista apare sub „protecţia” C.J.C.P.C.T. Gorj, se numeşte „Revista Jiului de Sus” şi-l are ca director fondator pe scriitorul Ion Cepoi, iar ca redactor şef pe poetul Viorel Surdoiu – n.m., I.P.B.). A fost ales preşedintele „Ligii Culturale Gorj”, a editat dimpreună cu prof. Nicolae Andriescu un „Album artistic, istoric şi pitoresc al Gorjului” şi a înfiinţat „Liga Gorjului”. Dezvoltarea învăţământului gorjean l-a avut mereu drept „contribuabil” de nădejde căci s-au deschis ori redeschis Şcoala de Meserii din Vădeni, Şcoala Normală de Învăţători, Liceul comercial ori s-au extins Liceul „Tudor Vladimirescu” şi Liceul de Fete „Ecaterina Teodoroiu”. La Şcoala de Meserii Vădeni le-a acordat 15 burse elevilor merituoşi din veniturile personale ori elevilor fruntaşi de la L. „T.V.” le-a acordat premii în cărţi, scumpe în vremea aceea. A sprijinit până şi acţiunile Arethei Tătărescu, la ridicarea monumentului în memoria „Eroinei de la Jiu – Ecaterina Teodoroiu” şi a complexului de monumente închinate memoriei eroilor care s-au jertfit pentru unitatea neamului în primul război mondial, care au fost înălţate de Constantin Brâncuşi. Fireşte, P.N.L.-ist veritabil, a fost ales de mai multe ori deputat şi senator de Gorj în Parlamentul României ori instalat ca Prefect de Gorj în 1927 şi în 1933. Dr. Nicolae Hasnaş a trăit 91 de ani şi s-a stins în 1966 (eu împlineam 12 ani – n.m., I.P.B.). Spicuirile reconotate în articolul de faţă – ca marginalii la „Istoria…” doctorului în medicină Constantin Şişiroi – le opresc aici cu regret imens. Sub pana abilitată a autorului, oameni şi fapte devin modele paideice. Le-am relevat polemic, ca să-şi închine frunţile în memoria lor clasa politică actuală, care ar trebui să calce pe urmele acestor ilustre personalităţi, ci nu să le întineze strălucirea şi să le maculeze meritele de întemeietori altruişti, responsabili, diligenţi, servindu-şi necondiţionat patria şi naţiunea (chiar cu preţul propriei integrităţi fizice dar şi cu aplombul proeminenţei lor morale şi estetice).
Un alt deţinător al bursei de studii pentru Paris a fost doctorul Corneliu Adameşteau (1905-1960). În 1933 a devenit asistent străin al Facultăţii de Medicină din Paris, în urma susţinerii lucrării „Les condiţions statiques du pied après l’astrogalectomie”. De asemenea, s-a specializat în Clinica de Ortopedie a Spitalului Cochin din Paris; apoi, în Lannec, cu prof. Proust şi în Chirurgia tuberculozei osoase la Hopital Maritime din Berck cu dr. Alexandre Richard. Între anii 1933-1934, tânărul doctor C. Adameşteanu a absolvit cursurile de la „École supérieure de téchiques chirurgicales”. A lucrat, de asemenea, chirurgie experimentală la Institutul Fourier din Paris, sub îndrumarea prof. Levaditi şi în acest timp şi-a intersectat paşii în activitate cu cel ce avea să devină viitorul savant român Ştefan Nicolau, a mai efectuat un stagiu în clinica Ortopedică din Bologna; în drum spre ţară, a efectuat un scurt stagiu la Viena, unde s-a specializat în Clinica de Ortopedie a prof. Bohler, în chirurgia de urgenţă a accidentelor de muncă. Dcotorul Corneliu Adameşteanu a însoţit, în cadrul Armatei a II-a, trupele române în marile bătălii purtate pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Est, a Ungariei şi Cehoslovaciei. Reîntors în ţară, din munţii Tatra, a fost repartizat la Spitalul de Boli de plămâni din Dobriţa, construit cu sprijinul prim-ministrului liberal Gheorghe Tătărescu în Gorj până în 1959 când, pe 3 iulie, a fost arestat de regimul dictatorului Stalin şi dus la penitenciarul din Craiova, alături de Corneliu Coposu de exemplu, unde, supus cumplitului regim de exterminare fizică şi psihică din detenţie, s-a stins din viaţă, la 22 noiembrie 1960, la numai 55 de ani. „Istoria” doctorului Constantin Şişiroi nu şi-a propus să se substituie unui dicţionar al întregului corp medical de pe plaiurile Gorjului şi din inima lui, Târgu-Jiul, dar efectiv şi reflexiv stilul de abordare a subiectului este alert, cuceritor, captivant, emoţionant prin europenitate şi accentele patriotice ale localismului creator care nuanţează, solidar cu umanismul transistoric, valorile europene.
Cea de-a treia secţiune a cărţii este intitulată „Ortopedia şi traumatologia în Judeţul Gorj” – domeniul predilect al domnului doctor Constantin Şişiroi căreia i s-a devotat trup şi suflet, fiind şef de secţie şi primul medic specialist în ortopedie şi traumatologie din judeţul Gorj; fiind, la rându-i un fondator şi afirmându-se ca remarcabil savant, cercetător, poet şi om de ştiinţă cu o impresionantă forţă de muncă şi cu o bogată, polivalentă, prodigioasă activitate editorială. Dar, cu o altă ocazie, voi reveni cu un portret care să-l aibă ca protagonist doar pe Domnia-Sa, în paralel urmând a elabora şi o comunicare pentru Simpozionul U.„C.B.” Târgu-Jiu din iunie a.c., despre preocupările-i enciclopedice şi universitare, cele din urmă şi din postura de cadru didactic la U.„C.B.” Târgu-Jiu în prezent.
Ion Popescu-Brădiceni
