Starea în care se găseşte România astăzi este o sumă de consecinţe ale păcatelor noastre specifice, lipsa de criterii, lipsa gândirii critice, hoţie, laşitate, toleranţă extremă, bazată pe compatibilităţi, iresponsabilitate, renunţare la identitate, înstrăinări faţă de propriul trecut şi multe altele.
Din păcate, oamenii s-au specializat în a aprecia la ceilalţi propriile lor defecte şi, mai rău, desfăşoară inclusiv un exerciţiu de admiraţie. Din acest motiv, dincolo de latura accentuat exotică, peisajul nostru politic este atât de păgubos şi de catastrofal. Nu doar că se menţine aşa, ci este într-o continuă degradare, corespondentă degradării umane din societatea românească, devenită incapabilă de a mai forma oameni în dimensiunea lor pozitivă. Este în primul rând o problemă a şcolii. Repet, lipsa atitudinii sancţionatorii va încuraja mereu această cădere, pentru că răul, ca şi binele, dincolo de manifestarea terestră, este nemărginit. Dezorganizarea socială duce implicit la distrugerea şi apoi la dispariţia unui popor.
Pe segmentul vital de la material la spiritual, omul culisează în funcţie de datele genetice şi de ameliorările culturale şi sufleteşti de care a avut parte şi/sau întru care şi-a proiectat viaţa. Locul în care se află la un moment dat îi determină şi preocupările din acel timp. Astfel, este de ajuns un instantaneu al imaginii în mişcare a unei societăţi pentru a vedea exact stadiul în care se află. Iresponsabilitatea, deopotrivă a politicienilor, dar şi a celor care îi votează, a depăşit demult orice fel de absurd tolerabil. Oamenii au devenit amorţiţi, nonreactivi, pentru că nu mai au orizont, percep nebunia în care ne găsim ca ţară, nebunia celor care se întâmplă aici, ca fiind o realitate imuabilă, de neschimbat, faţă de care acceptarea a devenit o reacţie naturală. Din acest punct de vedere, fireşte, vina este strict a lor. Aşa cum în democraţie a fost produsă această clasă politică, tot în democraţie ar putea fi ea și schimbată, dar nimeni nu mai înţelege rostul pentru că nici realitatea nu mai este percepută. Doar unele efecte, pe care le ştim cu toții şi care ne sunt deja familiare.
Conştiinţa curată şi rămânerea în adevăr, chiar şi după consumarea unui păcat, ţin diavolul departe. Dacă se întâmplă altfel, vom avea simţirea şi gândirea contaminate, iar, în cele mai multe cazuri, conştiinţa nu face față gândirii şi voinţei, când aceastea două fac echipă. Chiar dacă ştim adevărul, vom face lucrurile potrivnice acelui adevăr. Până când acest fenomen devine obişnuinţă şi atunci contaminarea este masivă şi răul se înrădăcinează. Din om, ne mai rămân puţine lucruri proprii. Ne înstrăinăm de rost şi de Dumnezeu. Apoi, doar accidentele, dramele şi purtarea jertfelnică ne mai pot aduce înapoi, în albia din care am ieşit şi ne-am început risipirea.
Viaţa, în condiţia ei existenţială, are o forţă teribilă, uluitoare, însă, totodată, este un lucru extrem de fragil. Scopul, mai cu seamă, îi dă acea forţă. Şi există un scop biologic, natural, şi unul spiritual, divin. Fragilitatea vieţii însă ţine de particularitatea noastră existenţială. Viaţa este atât de fragilă, încât oamenii se tem de schimbare. Felul în care se percep ei înşişi le dă o siguranţă anume, de cele mai multe ori una falsă şi care, din contră, îi expune pericolului, dar ei nu înţeleg. În frica de schimbare există o frică de moarte. Blazarea şi acceptarea sunt o formă de moarte, chiar dacă oferă un confort aparent.
Când trăieşti o viaţă întreagă în falsul absolut, îţi dai seama foarte greu că trăieşti o viaţă falsă. Și, de regulă, este vina tuturor celor care au fost falşi în viaţa ta. Niciodată sau de foarte puţine ori a ta. Este adevărat, există o cădere a lumii, independentă de căderea noastră, însă căderea noastră specifică este mai rapidă şi cu răni existenţiale mai adânci, tocmai pentru că noi am fost mereu reticenţi la schimbări şi doar le-am mimat. Acum însă, românii au devenit dependenţi de chiar factorul care le produce răul. Principalul lucru care distruge inevitabil poporul român este clasa politică, abia apoi nivelul foarte scăzut al şcolii şi vulnerabilitatea faţă de tot ce înseamnă factor extern.
Mai departe, vă propun o analogie, cu o măruntă dimensiune amuzantă, pe care o consider însă a fi reprezentativă pentru relaţia dintre politicieni şi cei pe care ar trebui să îi reprezinte, dar nu în defectele lor. Cunosc câteva femei ale căror vieţi au fost distruse de bărbaţi care se bagă în seamă, pentru acel interes primar, aducându-le flori, ataşând acest gest foarte ieftin şi la îndemâna tuturor măscăricilor exact aşteptărilor pe care femeile respective le au. Deşi ele au constatat pe parcursul întregii vieţi că tipologia acestor bărbaţi le este pur şi simplu profund dăunătoare, ele continuă să aştepte buchete şi coșuri cu flori, vor să primească şi vor să privească flori, tocmai ca semn de preţuire, deși chiar acest tip de falsă preţuire le-a transformat în ruine morale şi psihice. Exact această relaţie se întâmplă, în oglindă, și cu votul din România. Gargaragii ieftini, inoperanți intelectual, incapabili nici măcar de o gargară funcţională, au o trecere aparte, ei sunt cei care ocupă listele de partid, cei care poluează spaţiul social și mediatic. Vorbesc toate aberaţiile, propun fantezii, realizări şi bunăstări viitoare, împingând cu succes natura umană înspre cea animală, determinată doar de instincte și de necesități primare. Oamenii reaponsabili, serioşi, cu cariere personale precise, apți pentru a lucra pentru comunitate, sunt astfel evitaţi pentru că, și aici este cu adevărat spectaculos, nu sunt foarte simpatizaţi din punct de vedere electoral, tocmai pentru că ei nu vând iluzii, lor le este jenă să mintă, nu pot să rostească aberații, sunt prudenţi în promisiuni și nu se înhăitează cu haimanalele. Despre ei hoții și proștii spun că nu pot lucra în echipă. Firește, este vorba de ”echipa” lor.
Omul tâmpit îşi face din libertate un drum al autodistrugerii, iar înţeleptul îşi face din libertate un fundament al binelui, o asemănare cu miracolul. Viața, adică, poate fi o înălțare sau poate fi o risipire, o cădere, în tot felul de variante și în tot felul de variații. România de astăzi este oglinirea căderii din noi.
Marius Marian Şolea
