1. Doamne, şi ce mai ningea când eram eu copil la mama şi la tata. Cădea neaua cu vălătuci mari de abia o măturam de prin bătătură, de prin ogradă, de prin grădină cu mături zdravene de nuiele şi cu lopeţile de lemn ori de fier.
Am reveria unui anotimp paradisiac, întrucât de-atâta alb satul părea să-şi fi regăsit pacea originară. Era linişte, puritate, iar cristalele zăpezii sclipeau a nestemate sub suliţele (de aur / de foc?) ale Soarelui.
Noaptea, stelele, Luna, astrele nopţii nevăzute, toate regentau mistere învăluite în pături / în plăpumi moi, pufoase, din care făceam bulgări rostogolindu-i să se îngroaşe, dis-de-dimineaţă, să mai durăm un om de zăpadă.
Când era ger, de crăpau pietrele, în munţi, pe geamurile micuţei mele case bătrâneşti, ridicată din toată sărăcia bunicii mele, muica Luxiţa Popescu-Mocioi, după moartea bărbatului ei, Vasile Popescu, pe front de război pe undeva prin Crimeea, se năşteau flori de gheaţă. Ce flori al căror desen era de-o diversitate uimitoare! Cu câtă fantezie, Doamna Iarnă le inventa inepuizabilă!
2. Omul de zăpadă, derdeluşul şi copca din gheaţă alcătuiau trinitatea unor dimineţi şi seri inubliabile. Omului de zăpadă îi făceam ochi din cioburi de cărbune negru, nas dintr-un morcov lung, gură dintr-o curăţătoare de ştiuleţi de porumb, căciulă dintr-o raină îngăurită, cu două mânere pe post de urechi, mâini din două mături stricate, sprâncene din nişte cuie ruginite luate din atelierul de tâmplărie al lui taică-miu, Ion.
Derdeluşul se situa pe coasta din Stârcu sau pe cea din Smidă ori pe aceea a bisericii din sat (Drăgoieşti). Năzdrăvani cum eram, şi eu, şi frate-miu Vasile aşteptam să vină rata şi când ajungea prin faţa Casei Domnului, treceam cu viteză maximă pe sub ea. Odată m-a văzut şoferul şi m-a urmărit cu manivela în mână până sus, în Parchetul de deasupra Bistriţei, să mă rupă în bătaie. Dar mi-am salvat pielea, ascunzându-mă prin pădure, într-un fel de hrubă săpată de ploi sub buza unui deluşor, a cărei intrare o astupasem cu zăpadă.
Pe gheaţă ne dădeam cu droaşca de lemn (pe care mi-o confecţionase tot taică-miu, că bani să-mi cumpere o sanie adevărată nu avea) ori cu nişte patine tot din lemn. Târziu, am avut săniuţa mea, dar tatăl meu mi-o dăduse ca s-o dărui la rândul meu copiilor mei Dan Adrian şi Silviu Doinaş.
Dar ce vremuri! O dată, gheaţa s-a spart şi bâldâbâc sub ea! Uzi până la piele, până acasă am îngheţat bocnă. Fireşte că am căzut la pat, după ce biata maică-mea Elena ne-a administrat sfânta pedeapsă cu o nuia de alun ori, poate de sânger, mai pescuiam la copcă. Eu le ţineam tovărăşie ca să le aflu tainele firii, legendele, poveştile minunate, istoriile fabuloase, întâmplările vieţii lor, fascinante…
3. Într-un rând, unul din aceşti pescari, devotaţi ritualului aproape sacerdotal, mi-a spus păţania lui cu un morun uriaş… îndrăgostit de-o lostriţă a cărei frumuseţe părea desprinsă din basmele de demult. Fiind copii, se jucaseră împreună, hălăduiau împreună, iarna pe la stâne şi pe la saivane, se înfrăţiseră cu lupii şi cu vulpile roşiatice, cărora le învăţaseră limba, el băieţelul unei familii sărace din sat, ea fetiţa unor moşieri putrezi de bogaţi; el, inteligent, isteţ foc, harnic, descurcăreţ, premiant la şcoală şi citind cărţile pe care săptămânal i le împrumuta dascălul din biblioteca instituţiei sau dintr-a lui proprie; ea, de-o neasemuită alcătuire corporală, răsfăţată, drăgălaşă, subţire ca trestia, năltuţă, zveltă, lunecoasă în vorba-i mereu cântată şi fermecătoare; el, altruist, generos, incapabil de a face rău; ea, la fel, firească, risipitoare, iubitoare de fiinţe cuvântătoare şi necuvântătoare.
Într-o iarnă, i-a prins la o stână, în munţii din apropiere, o avalanşă colosală care i-a izolat o vreme, pe ciobani şi pe ei. Dar în odăiţele minuscule, unde focul ardea încontinuu, alimentat cu vreascuri uscate peste vară, ori printre câinii flocoşi şi printre oile lăţoase din îngrăditurile din lănteţi de brad prevăzute cu grajduri împletite din nuiele şi muruite cu lut amestecat cu balegă şi niţel nisip şi var, ei dormiseră unul lângă altul, strâns îmbrăţişaţi, ca fratele cu sora. Ciobanul ăl mai bătrân le citea din Biblie pasaje care pe ei, născuţi să fie altfel ca restul lumii, îi transporta pe alte tărâmuri, unde nimic nu era real, dar toate păreau adevărate… Aşa-i că încet-încet, dragi cititori, v-am răpit din cotidianitatea voastră cenuşie? Aşa-i că aţi vrea să cunoaşteţi această compoziţie literară în întregimea ei visătoare?
Cine ştie, vreodată, când autorul va găsi răgazul necesar, se va reîntoarce în interiorul ei, miraculos şi va redacta mult aşteptata / dorita / râvnita continuare.
Ion Popescu-Brădiceni
