Noi, românii, în scurgerea timpului am primit din Iubirea Divină spirite de lumină zămislite de Dumnezeu ca dar suprem dat oamenilor pentru a-i face mai frumoşi, mai buni, mai înţelepţi. Dintre aceste spirite, neîndoielnic, cel mai strălucitor este ”poetul nepereche”, Mihai Eminescu.
S-a născut la Botoşani, pe 15.01.1850, cel de-al 7-lea copil al familiei Gheorghe şi Raluca Eminescu, Mihai, care va deveni la numai 33 de ani emblema spiritualităţii româneşti. Personalitate complexă, mereu ataşat la problemele timpului său, poet şi publicist, Eminescu reprezintă pentru cultura românească ”omul ei deplin”, aşa cum l-au numit Nicolae Iorga şi Constantin Noica. El este luceafărul ce luminează în constelaţiile nepieritoare ale literaturii universale, alături de alte nume celebre precum: Homer, Shakespeare, Goethe, Byron, Hugo şi alţii de acelaşi calibru. Toţi românii care-şi iubesc ţara, rostind numele Eminescu ne simţim mai bogaţi şi trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a iubit atât de mult încât ni l-a trimis pentru a ne înscrie în Cartea Vieţii – Bucuria că ne înrudim cu cel coborât printre noi din lumea spiritelor înalte nu are margini, iar cuvintele rostite despre poet, atât la ceas aniversar, cât şi în alte ocazii, niciodată n-au fost de ajuns. Tot mai citesc măiastra-ţi carte şi freamăt de emoţia repetării lecturii spre a mă înţelege şi a mă cunoaşte pe mine şi pe toţi înaintaşii mei, ca şi pe urmaşii noştri, căci toţi şi toate ale noastre din vremurile trecute se regăsesc în versul lui Eminescu. Prin auto-cuprinderea istoriei, spaţiului şi sufletului plaiurilor româneşti, fiinţăm în poezie şi veşnicie. Eminescu nu ne-a minţit niciodată şi nici nu s-a pus vreodată în slujba vreunor interese străine, fiind un model suprem al demnităţii naţionale, chintesenţă a poporului român. În opera sa publicistică Eminescu s-a ocupat şi de raportul dintre funcţiile deţinute de unele persoane şi gradul de competenţă asigurat prin educaţie, inclusiv morala spunând: ”Pentru o asemenea înaintare regulată prin merit, prin ştiinţă, prin onestitate, se cere muncă şi răbdare, iar cuconaşii nu iubesc munca şi sunt nerăbdători de-a parveni. Aceasta e adevărata corupţie: tendinţa de a câştiga lesne şi fără muncă tendinţa de-a se gera în om mare, fără merit; aceasta e corupţia adevărată, ale cărei urmări sunt ura şi invidia împotriva oricărui merit adevărat şi cocoţarea nulităţilor în acele locuri la care numai o înaltă inteligenţă sau un caracter extraordinar dau drept.”
Nu odată, Eminescu a făcut referiri la lipsa de caracter a unor oameni, indiferent de cultura lor. ”E multă diferenţă între educaţie şi cultură (…) Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie c-un cerc restrâns de cunoştinţe, pe când, din contră, cultura, cunoştinţele cele mai vaste poate să fie cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă.”
Avem nevoie de Eminescu – model de muncă, de demnitate naţională, de încredere în propriile noastre posibilităţi. Avem nevoie de un ideal care să îngăduie să rămânem noi înşine, ca naţionalitate, ca spiritualitate şi ca naţiune distinctă.
Despre Eminescu, Z. N. Pop spunea: “Iubea cu nobilă patimă ţara, poporul, naţiunea. Urmărea pe letopiseţe pojarul secolelor trecute, păstra luminos cultul strămoşilor, era un naţional şi trăia bucuria umanismului. N-a făcut cor cu oportuniştii. Prin rezistenţă şi izolare se rupea de mediul zgomotos în care-i fusese dat să trăiască, complăcându-se compensator în visătorie, în travaliul poetic, în scânteierea pamfletelor politice în culegerea folclorului…Eminescu a dăruit mai mult decât i-a fost dat să primească.”
Referitor la Biserica Ortodoxă Eminescu spunea că este ”Maica Spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului.”
Iată ce zicea Tudor Arghezi despre marele nostru poet: “Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat…Fiind foarte român, Eminescu e universal.”
Despre Eminescu au vorbit/au scris: T. Maiorescu, G. Călinescu, G. Ibrăileanu, N. Iorga, C. Noica, I. L. Caragiale, Z. Dumitrescu Buşulenga, T. Vianu, D. Perpessicius, B.P. Haşdeu, M. Sadoveanu, C. D. Gherea, precum şi alte personalităţi de seamă ale culturii noastre. N-ar fi drept să nu amintesc aici pe Lucian Blaga care afirma cu toată convingerea că Eminescu trebuie considerat un sfânt al Poporului Român, sau de Geo Bogza care, în fiecare an, ne îndemna pe toţi să mergem şi să punem la statuia poetului măcar o floare. Opera poetului Mihai Eminescu aparţine prezentului dar şi viitorului, aparţine veşniciei noastre.
Asumându-şi riscurile politice şi administrative, persecuţii şi penalităţi, Alexandru Roman, Iosif Vulcan, Ion Slavici, Titu Maiorescu şi alţi oameni de seamă ai timpului l-au ajutat şi protejat pe Mihai Eminescu, atunci când am crezut că este nevoie. În nemurirea lui, azi, Eminescu nu cred că mai are nevoie să fie apărat. El ne apără pe noi, ne judecă şi ne aminteşte de unde ne tragem seva. Eminescu, ştim, a deranjat şi deranjează prin reflexiile operei sale, prin conţinutul ei profund românesc, pe unii care-l hulesc, aşa cum, de fapt, hulesc întregul neam românesc, dar nu-l mai pot condamna sau excomunica din Pantheonul valorilor culturale şi universale.
Toate vorbele şi sintagmele superlative folosite de personalităţile de seamă ale culturii româneşti adresate marelui nostru poet nu pot cuprinde spiritul uman nemărginit, de esenţă pură al lui Mihai Eminescu. Este firesc să ne amintim de cel ce a dat eternitate, odată în plus, limbii române, făcând să răsune în sufletele românilor numele de taină al poetului. Este imperios necesar că marile personalităţi creatoare să trăiască în inima şi conştiinţa neamului din care s-a născut.
Sorescu I. Marin
