În cea de-a doua jumătate a Postului Mare al Învierii Domnului, vom dezvolta cu atenţie deosebită o serie de consideraţii raţional-teologice asupra sintagmei «DUMNEZEULUI-LOGOS» în viziunea Sfântului Chiril al Alexandriei, ştiut fiind faptul că în Duminica Sfintelor Paşti, la Sfânta Liturghie se citește din Evanghelie ca un «prolog» sau un imn închinat Logos-ului – Iisus Hristos, deoarece Mântuitorul, Care este «LUMINA LUMII», înseamnă «LUMINA CEA ADEVĂRATĂ», adică, dumnezeiască, «Cea Care luminează pe tot omul ce vine în lume» şi Se coboară în fiecare an în Sâmbăta Mare deasupra Mormântului Sfânt de la Ierusalim în chip de lumină divină, ca să ni Se arate în cea mai pură formă a Sa ca o Lumină necreată! Redăm textul acesta minunat care spune următoarele: «La început era Cuvântul/Logos-ul și Cuvântul/Logos-ul era lângă Dumnezeu și Cuvântul/Logos-ul era Dumnezeu. Acesta era (de) la început lângă Dumnezeu! Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din (tot) ce a făcut (Dumnezeu). În El era viață și viața era lumina oamenilor, iar, lumina în întunecime strălucește și întunecimea n-a cuprins-o. A fost un om trimis de Dumnezeu, pe numele lui Ioan. El a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre lumină, ca toți să creadă prin el. Nu era el lumina, ci (a venit) să mărturisească despre lumină. (Cuvântul) era lumina cea adevărată, cea care luminează tot omul ce vine în lume. (Cuvântul) era în lume și lumea prin El s-a făcut și lumea nu L-a cunoscut. La ale Sale a venit și ai Lui nu L-au primit. Dar cei care L-au primit, lor le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu, lor, celor care au crezut în numele Lui: ei sunt cei care s-au născut nu din sânge, nici din voia trupului, nici din voia bărbatului, ci din Dumnezeu. Și Cuvântul S-a făcut trup și a venit să locuiască printre noi și i-am privit Slava, iar Slava Lui era asemenea aceleia pe care o are numai singurul Fiu de la Tatăl Său. El, Cel plin de har și de adevăr! Ioan a mărturisit despre El și a strigat zicând: ,,Acesta era despre care am zis: cel care a venit după mine a ajuns să fie înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. Și din plinătatea Lui, noi toți am luat, și har pentru har! Pentru că Legea s-a dat prin Moise, dar harul și adevărul s-au făcut prin Iisus Hristos! Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar singurul (Său) Fiu, cel care este la sânul Tatălui, El (ni) L-a explicat pe Dumnezeu (Ioan 1, 1-18).
Expresia emblematică: «O singură fire întrupată a Lui Dumnezeu-Logos»!
Încă din secolul al VI-lea, Biserica Ortodoxă accentua în linii generale armonia hotărârilor Sinodului de la Calcedon cu doctrina Sfântului Chiril al Alexandriei, pentru a se face observaţia că în expresia devenită emblematică despre «O singură fire întrupată a Lui Dumnezeu-Logos», termenul «fisis» a fost folosit de către Patriarh pentru acela de «ipostasis», adică, în sensul de «persoană», într-o interpretare pe care o dădea şi Împăratul Justinian, pentru a ne referi doar la o accepţiune care a fost validată şi recunoscută la cel de-al V-lea Sinod Ecumenic. Conceptul de «logos» este un termen ce-şi are originea în Grecia antică, mai ales că, de obicei, el se traduce prin: «cuvânt», «vorbire», «relatare», «discurs», «expunere», «argument», «raţiune», «intelect» sau chiar «ştiinţă» în sensul de cunoaştere. Aşadar, termenul nu are un înţeles clar, de sine stătător, fapt ce face ca traducerea sa exhaustivă să depindă de contextul în care este folosit, căpătând şi nuanţa celui care îl foloseşte, iar aceasta se dovedeşte o ipoteză relevantă şi pentru faptul că filosofii care au invocat în argumentarea lor termenul de «logos», de cele mai multe ori au subiectivat sensul conceptului după coloratura ideologică a fiecăruia sau după specificul sistemului de gândire. Astfel, Heraclit din Efes este primul mare gânditor la care cuvântul «logos» are un rol important, mai ales că îl foloseşte frecvent în accepţiunea sa comună, de principiu subiacent de organizare a universului, pornind chiar de la sensul comun al acestuia, ca proporţie a elementelor componente ale Universului. Tocmai acest logos-principiu, deşi ascuns şi greu accesibil inteligenţei umane, are un substrat material, după cum rezultă din identificarea pe care o face Heraclit cu focul cosmic. Platon foloseşte şi el termenul de «logos» în diferite accepţiuni, preluând în acelaşi timp şi opoziţia dintre «mythos» şi «logos» , unde «logos» înseamnă o explicaţie veritabilă şi profund analitică a conceptelor sau a Ideilor dintr-o lume perfectă. Conform gândirii lui Platon, una dintre cele trei facultăţi ale sufletului este aceea de a gândi raţional! Totuşi, nu este vorba numai despre facultatea de a gândi, ci este locul puterii intelectuale, mai ales al cunoaşterii şi al erosului filosofic, iar prin aceasta, putem vorbi de rolul conştiinţei şi al personalităţii! În accepţiunea lui Aristotel, «logos» înseamnă raţiune, raţionalitate, mai cu seamă în context etic, un fel de «raţiune dreaptă» sau proporţie matematică. Pentru stoici, avem «logosul» interior care se identifică substanţial cu gândirea, şi «logosul» exterior, ca act al vorbirii. Tocmai această distincţie, împreună cu tradiţia scripturală iudaică privind «Cuvântul lui Dumnezeu» se pare că l-au determinat pe Philon să conceapă «LOGOSUL» în sensul de Raţiune Divină care cuprinde complexul arhetipal al modelelor creaţiei. Tocmai acest intelect al divinităţii se exteriorizează sub formă de univers accesibil doar inteligenţei. El ţine de domeniul transcendentului şi este expresia esenţei divine, deşi nu este considerat Dumnezeu! Numai o dată cu crearea lumii vizibile, «logosul» începe să joace un rol imanent ca fiind «pecetea» creaţiei. Pentru acest Philon, «logosul» capătă un rol distinct în actul creaţiei, fiind cauza instrumentală a fundamentării existenţiale, dar şi lumină arhetipală! Ca măsură, temei şi raţiune de a fi a lucrurilor, «logosul» în-fiinţează lucrurile, le dă fiinţă, deoarece, fără «logos» lucrurile nu ar intra în în fiinţa proprie şi nu ar fi ceea ce sunt. Tocmai de aceea, «logosul» este însăşi fiinţa lucrurilor, raţiunea de a fi a lucrurilor, chiar dacă el nu se poate confunda cu lucrurile, ceea ce înseamnă că el transcende lucrurilor. Prin «logos» toate lucrurile ajung la fiinţa proprie, adică se înfăţişează aşa cum sunt ele! Încă din primele secole creştine, «Logosul» este identificat cu Raţiunea Supremă a Lui Dumnezeu Însuşi, fapt exprimat în primul verset al Evangheliei ioaneice care spune că «Laînceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul» (Ioan 1, 1). Prin urmare, «Logosul» sau Cuvântul lui Dumnezeu a fost în lume de la începutul ei, pe de o parte, prin raţiunile lucrurilor, care sunt chipuri create şi susţinute de raţiunile fiinţării lucrurilor, iar pe de altă parte, avem termenul care desemnează dimensiunea anterioară, nemărginită şi supratemporală a lui Dumnezeu! Deci, avem «logosul» înveşnicirii existenţei divine înainte de facerea lumii şi anterior oricărei creaţii, ca fiind «mai înainte de toţi vecii»!
Prin Hristos, Cel întrupat este Logosul sau Cuvântul Lui Dumnezeu.
Traducerea grecescului «λογος» şi a latinescului «verbum» demonstrează că în filosofia elenă vorbim despre puterea creatoare a lui Dumnezeu şi de raţiunea de a exista a oricăriu lucru. În revelaţia ioaneică: Fiul este a doua persoană a Sfintei Treimi, Cel care împreună cu Dumnezeu configurează nu numai imediata vecinătate, dar şi mişcarea perpetuă în comuniune a Fiului către Tatăl Ceresc. «Dumnezeu-Cuvântul» sau Logosul este unul fără de început, necuprins, având şi toată puterea de a exista, ceea ce ne trimite la taina veşniciei Logosului şi a «funcţiei lui revelatoare» care spune că Logosul (Cuvântul) se află în principiu. Într-un asemenea context conceptual marcat de atâtea dispute şi controverse teoretice se impune personalitatea Patriarhului Chiril al Alexandriei, în viziunea căruia, spre exemplu, Logosul este mijlocitorul între unitatea simplă şi absolută a Tatălui şi multiplicitatea diversă, polimorfă şi dinamică a fiinţelor raţionale. În cunoscutele «Comentarii la Ioan», marele alexandrin dă o interpretare a termenului de Logos, dar nu atât din perspectiva dogmatică şi trinitară, cât soteriologică şi antropologică, deoarece Logosul întăreşte pe toţi cei care posedă raţiune şi care le fac pe toate întru slava lui Dumnezeu! Priorităţile explicative devin tot mai necesare, mai ales că în toate activităţile noastre, prin har dumnezeiesc devenim fiinţe raţionale! Tocmai din această perspectivă amplă şi cuprinzătoare se cristalizează poziţia Sfântului Chiril al Alexandriei, atunci când porneşte de la premisa că prin Hristos Mântuitorul, Cel ce s-a întrupat este Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu. El este totodată Fiul lui Dumnezeu, «născut din Dumnezeu după natură» deci cosubstanţial cuTatăl, «cel împreună-veşnic cu Dumnezeu Tatăl», «chipul şi întipărirea celui care l-a zămislit». Aşadar, Logosul este Hristos-Dumnezeu. «Căci El trebuia să creeze în chip neschimbat fundamentul existenţial prin care primind, pentru nemăsurata iubire de oameni, să Se facă însuşi chipul şi simbolul Său şi să Se arate din Sine în mod simbolic pe Sine şi prin Sine! Hristos este Cel arătat, să călăuzească spre Sine, Cel cu totul ascuns în nearătare, pentru a desluşi toată creaţia, ca să le ofere oamenilor, cu iubire de oameni, prin lucrarea dumnezeiască în trup, semnele vădite ale infinităţii nearătate şi ascunse dincolo de toate şi cu neputinţă de a fi înţeleasă sau numită de nici una din existenţe, în nici un mod pe care să-l vedem accesibil cunoaşterii limitate a omului»! Un factor determinant cu privire la folosirea termenului Logos în pasajele pe care trebuie să le examinăm este folosirea termenului pentru a indica mesajul Evangheliei, mai ales că termenul este folosit în sens absolut (de ex. a propovădui Cuvântul) şi cu o serie de genitive (Cuvântul lui Dumnezeu, lui Hristos, al crucii, al împăcării, al vieţii, etc.), iar, acestea arată că textul Evangheliei este privit în sens traductibil, ca fiind în esenţă o prezentare a lui Iisus Însuşi, deoarece El este Cuvântul care este propovăduit, însă, faptul acesta nu este nicidecum subînţeles în expresie absolutizantă sau limitat speculativă! Din această perspectivă, Sf. Chiril «descoperă» pe Dumnezeu-logosul ca pe o entitate sau ca pe o sintagmă căreia îi revin toate atributele inerente divinităţii: spiritualitatea, atotprezenţa, veşnicia, neschimbabilitatea, atotputernicia, unitatea deplină, atotştiinţa, atotînţelepciunea, libertatea absolută, sfinţenia, iubirea, dreptatea, veracitatea şi fidelitatea, atribute prin care El se manifestă, comunicându-Se, în măsura posibilităţii de pătrundere a firii omeneşti de cunoaştere în ceea ce înseamnă lucrările divine. Din perspectiva Sfântului Chiril, El(Cuvântul) este «cel ce nu cunoaşte schimbare, deoarece natura lui Dumnezeu este fixată în bunurile Sale proprii, şi statornicia credinţei în cele ce sunt e neclintită», ceea ce înseamnă că natura lui Dumnezeu este transcendentă şi ea rămâne astfel şi în unirea cu natura umană. Poate că aceasta este şi o dovadă împotriva celor care îl acuzau pe SfântulChiril de «teopashism», adică de faptul că în unirea săvârşită în Hristos, el ar atribui dumnezeirii doar pătimirea, or, el susţine cu fermitate şi chiar cu claritate transcendenţa ei! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
