Aşa cum subliniază doamna Prof. univ. dr. Elena Zamfir, manifestarea unei profesii centrate pe analiza «maladiilor sociale» pe criterii ştinţifice şi prin abordări sistematice reprezintă un fenomen relativ recent, deoarece primele decenii ale secolului al XX-lea marchează momentul creării sistemelor naţionale de asistenţă socială şi mai ales al construirii identităţii profesiei de asistent social, absolut necesară în Europa şi în toată lumea. În esenţă, asistenţa socială poate fi definită ca totalitatea principiilor umanitare pe care se întemeiază ajutorul acordat unor membri ai comunităţilor aflaţi în nevoi, ştiut fiind faptul că asistenţa socială reuneşte ansamblul mijloacelor tehnico-financiare utilizate de administraţia publică centrală şi locală, pentru materializarea politicilor sociale naţionale. În acest fel, asistenţa socială, prin reglementări juridice bine stabilite, pune în aplicare programe naţionale şi regionale în vederea susţinerii unor ajutoare sub formă de îndemnizaţii, alocaţii şi servicii sociale destinate familiilor cu copii, vârstnicilor, copiilor şi adulţilor cu deficienţe şi altor persoane aflate în dificultate. O precizare a conţinutului termenului de asistenţă socială este stipulată în Legea nr. 705/2001, privind sistemul naţional de asistenţă socială în care se menţionează că e vorba despre un sistem care «colaborează cu organizaţii care au ca obiectiv protecţia socială» a diferitelor persoane care au nevoi speciale.
,,Cea mai puternică formă de asistență socială este educația”! (Bill Gates)
În acest scop, au fost promulgate: Legea nr. 48/1991, pentru completarea şi modificarea unor dispoziţii legale privind înfierea, Legea nr. 11/1992, privind încuviinţarea adopţiei şi Legea nr. 47/1993, cu privire la declararea judecătorească a abandonului. După această perioadă, prin Hotărârea Guvernului nr. 793/1992, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, s-a înfiinţat Direcţia de Asistenţă Socială, compartiment învestit cu atribuţii să creeze un sistem naţional de asistenţă socială care să funcţioneze după o serie de principii noi şi potrivit unei concepţii moderne, după modelul ţărilor europene cu experienţă şi cu unele rezultate în acest domeniu. Prin considerarea copiilor ca o categorie socială dezavantajată, în condiţiile trecerii la economia de piaţă, s-a continuat aplicarea de măsuri în interesul acestora, iar, în acest sens, prin Hotărârea Guvernului nr. 103, în anul 1993 s-a înfiinţat Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului, organism guvernamental care a avut ca principală atribuţie supravegherea aplicării Convenţiei ONU, privind Drepturile Copilului, la care România a devenit parte, precum şi Comitetul Român pentru Adopţii. În anul 1995, prin H.G. nr. 972/1995 s-a adoptat Planul naţional de acţiune în favoarea copilului, fapt care a consolidat concepţia potrivit căreia asistenţa socială este o profesie distinctă, deoarece presupune o abordare deosebită şi ţine seama de toate atributele unei profesii, fiindcă deţine un corpus sistematic, organizat în plan teoretic de cunoştinţe de specialitate, operează cu valori şi simboluri comune, constituind o activitate pe termen lung, pusă în slujba nevoilor sociale, cu o serie de instituţii academice! Ea se bazează pe un sistem legislativ şi pe o dimensiune etică proprie, deţine un profil profesional specific pentru a servi persoana aflată în dificultate, şi totodată, pentru bunul mers al societăţii în sens larg. Asistenţa socială modernă s-a dezvoltat pornind de la nevoia oamenilor de a se sprijini unii pe alţii, de a se ajuta în momente dificile, dar şi cu ajutorul oamenilor de ştiinţă care sunt «sensibilizaţi la problemele umane» care periclitează securitatea vieţii! Ca activitate practică, dar, cu o largă aplicabilitate în sfera protecţiei sociale, asistenţa socială se referă la importanţa vieţii sociale, având la bază unele premise fundamentale: viaţa fiinţei umane, date referitoare la unicitatea şi demnitatatea ei, la necesitatea menţinerii acesteia în condiţii fără ca persoana să decadă sau să abdice de la condiţia existenţei sale. O altă premisă are în vedere faptul că persoana, familia, fiinţa umană, colectivitatea sau comunitatea, uneori pot avea probleme ce rezultă din interacţiunea cu ceilalţi, anume, probleme de inadaptare la mediul social din care face parte, modificări ale unui mediu social, care poate deveni dificil sau chiar ostil, prin modificări simultane. De altfel, asistenţa socială de grup, reprezintă o orientare şi o metodă de intervenţie în asistenţa socială privită la modul general, prin intermediul căreia două sau mai multe persoane, având interese sau probleme similare, sunt angajate în activităţi destinate să ajungă la atingerea obiectivelor lor comune. În general, grupurile sunt asistate în vederea realizării schimbărilor dorite pentru membrii lor, iar, practicianul asistent social utilizează cunoştinţele despre individ şi despre asocierea în grup cu scopul de a promova schimbarea prin intermediul unor programe şi mijloace mai diferite. Asistenţa socială a comunităţii a fost recunoscută ca o altă metodă principală prin intermediul căreia indivizii, grupările şi organizaţiile se angajează în activităti planificate pentru a reacţiona faţă de anumite probleme sociale, iar, în componenţa ei se regăsesc unele procese aflate într-o strânsă interdependenţă! Asistenţa socială face apel în special la interviul non-directiv sau nedirijat, deoarece este o tehnică foarte importantă în cercetarea şi intervenţia socială. Această tehnică poartă mai multe denumiri ca: povestire a vieţii, istorie individuală, istorie socială a individului, sintagmele respective desemnând realităţi sensibil diferite, dar, cu asocieri de conţinut! De altfel, pentru asistentul social, sfârşitul intervenţiei într-un caz dat poate reprezenta deopotrivă un moment de evaluare a propriei sale activităţi, de construire a unei relaţii pozitive post intervenţie, care să-l ajute în abordarea cazurilor viitoare, şi un prilej de a câştiga experienţă pentru viitor!
,,Ceea ce știm contează, dar cine suntem contează mai mult”! (Brené Brown)
Deoarece etica profesională se află la baza activităţii de asistenţă socială, principiile şi valorile etice ale profesiei sunt cuprinse în Codul Etic, cel care conţine principii generale de conduită profesională şi cuprinde valori şi principii etice fundamentale corespunzătoare activităţii asistentului social, precum şi standardele etice ale activităţii profesionale desfăşurate de asistentul social. Acest Cod Etic reglementează relaţiile profesionale ale asistenţilor sociali şi se referă la standardele de conduită ale acestora în relaţiile cu clienţii, colegii, precum şi cu alte categorii profesionale apropiate! În acest sens, prevederile Codului Etic sunt obligatorii pentru toţi asistenţii sociali pe toată durata practicării profesiei, iar, Colegiul Asistenţilor Sociali din Romania elaborează, adoptă, revizuieşte şi urmăreşte respectarea respectivului Cod Etic. În concluzie, perfecţionarea profesională de care se beneficiază în cadrul acestor programe considerăm că va contribui la dezvoltarea şi diversificarea serviciilor de asistenţă socială adresate persoanelor în nevoie, în vederea eliminării riscului excluderii sociale a acestora. Acţionând prin transparenţă continuă, prin flexibilitate şi adaptabilitate la nevoile specifice comunitare, prin intermediul asistenţei sociale se pot păstra şi consolida relaţiile interumane, iar, asistarea celor cu nevoi în familie şi în propria comunitate constituie măsura cea mai eficientă. De aceea, nu trebuie să uităm că familia are rolul de conservare a valorilor umane şi sociale, deci de îngrijire a membrilor ei şi necesită sprijin în această direcţie din partea asistentului social. Unele competenţe sociale sunt pattern-uri de comportament, ca mod de formare ele respectând modelul competenţelor motrice, iar, individul, în funcţie de obiectivul urmărit şi chiar de motivaţie, dezvoltă un anumit tip de comportament. De altfel, competenţele sociale sunt în permanentă schimbare, asupra lor exercitând o influenţă direct, în primul rând familia, dar şi şcoala, prietenii sau relaţiile de la locul de muncă. De aceea, asistentul social trebuie să-și îmbogățească permanent cunoștințele profesionale și să caute în mod consecvent să-și ridice standardele de calitate ale exercitării profesiei, precum și în domeniul cercetării, semnalând autorității profesionale practicile ilicite în domeniu, precum și pe cele care încalcă dispozițiile legale! Deci, asistentul social pledează pentru condiții de viață care să conducă la satisfacerea nevoilor umane de bază și promovează valorile sociale, economice, politice și culturale, compatibile cu principiile justiției sociale, prin respectarea diversității sociale și culturale ce încurajează conștientizarea și respectarea diversității umane!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
