Dumnezeul milei şi al iubirii de oameni

Atâtea lucruri minunate se pot spune despre pilda samarineanului milostiv din Evanghelia Duminicii a XXV-a după Rusalii (Luca 10, 25-37), prin care vedem că milostivirea şi iubirea de aproapele presupun fapte prin care se revelează mila Lui Dumnezeu faţă de noi, ceea ce ne determină să avem aceeaşi milă faţă de cei aflaţi în suferinţă.

Pilda istoriseşte momentul când, pe lângă un om rănit de tâlhari, după „ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit”, au plecat lăsându-l aproape mort, care zăcea la marginea drumului, au trecut un preot şi un levit, fără să-l bage în seamă, însă al treilea călător, un samarinean, se apropie de el, fiindcă, văzându-l, i s-a făcut milă! „Şi apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă“ (Luca 10, 34). Asigurându-se că până la întoarcere, străinului nu îi va lipsi nimic, a plecat „Şi a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a zis: Ai grijă de el, şi ceea ce vei mai cheltui, ţi-i voi da eu când mă voi întoarce“! Domnul Hristos ni-1 arată pe samarinen că a fost milostiv şi nu s-a mulţumit numai să privească la necazul omului, cum au făcut cei doi care au trecut cu nepăsare, ci s-a apropiat ca să se încredinţeze de starea omului şi să vadă ce poate face pentru el. Aşadar, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem fiecare în legătură cu orice om care ne vine în faţă este: Ce pot face eu pentru omul acesta şi pe care, de fapt, nu întâmplarea, ci Dumnezeu mi l-a trimis în faţă? Domnul Hristos ne învaţă că trebuie să dovedim cu prisosinţă să fim şi noi milostivi, şi de aceea a spus-o, ca exemplu de iubire faţă de aproapele, că e minunat să ajuţi, să fii binevoitor, să faci ceva, să fi interesat, să nu te gândeşti ce pot face alţii, ci să te gândeşti, ce trebuie să faci tu însuţi.

Să reflectăm cu atenţie şi să reţinem că dacă oamenii se unesc şi fiecare dăruieşte ceva, atunci foarte mult s-ar putea interveni spre binele altora, deoarece, să spunem, dacă ai făcut în viaţă un bine şi apoi te gândeşti la binele acela, iar alt bine nu mai faci, nu-i destul pentru a fi socotit un samarinean milostiv. Noi ştim că mesajul lui Iisus nu s-a adresat unui singur om, ci lumii întregi, pentru că ecoul glasului divin răsună cu aceeaşi vibraţie şi claritate, şi acum ca şi atunci, iar cei căzuţi între tâlhari se află pe toate drumurile, sunt fraţii noştri care nu mai au tăria să răzbată prin furnicarul de probleme care îi sufocă nemilos şi îi ameninţă cu moartea. Avem zi de zi exemple de mulţimi nenumărate de neajutoraţi care zac în şanţ la margine de drum, seceraţi de tăişul vătămător al strâmbătăţilor cauzatoare de moarte, aşteptând răbdători ca un samarinean de-al nostru, să verse peste rănile lor deschise untdelemn şi vin. Fiecare dintre noi, ascultând cu aplecare această parabolă şi adâncind în gând fapta samarineanului milostiv, cred că este necesar să ne întrebăm, dacă noi, creştinii, după două milenii de propovăduire a învăţăturii lui Hristos, ne-am ridicat cu ceva deasupra concepţiei egoiste şi meschine cu privire la aproapele, mai ales astăzi, când strigătul celui ce suferă ne cheamă să-i privim faţa abătută şi viaţa chinuită. Să vedem că faţa lui este faţa noastră, chipul lui este chip de om desfigurat din cauza sărăciei, dar este chip de fiinţă în care bate cu putere o inimă şi răzbate un cuget, în care pâlpâie un licăr de raţiune, creştinul care îşi cântăreşte acum toată nenorocirea, îşi trăieşte toată durerea, poate şi un prilej să privim cu grijă şi cu dragoste chipul şi viaţa cutremurătore a acestor oameni, dar nu numai pentru a ne cutremura în comoditatea nepăsării noastre.

Lumea de astăzi este un nesfârşit drum între Ierusalimul fericirii şi Ierihonul suferinţei, pe care zac cei mai mulţi dintre semenii noştri, ca şi cel căzut între tâlhari, cu deosebirea că azi, puţini se apleacă cu dragoste şi cu gând curat de întrajutorare de frate asupra lor. Poate, de aceea se zbate lumea noastră în mizerie, sărăcie şi întuneric, pentru că este lipsită de samarineni milostivi, cu inima caldă de iubire, care să vindece, pe cât este posibil, rănile şi durerile oamenilor. Iar, dacă fiecare dintre noi ar fi un samarinean milostiv, capabil să recunoască prin iubire pe aproapele său, poate am avea pentru fiecare untdelemnul iubirii de frate, ca să-i alinăm rănile sufleteşti şi trupeşti, să adresăm celui amărât o vorbă de mângâiere, să dăruim din suflet, pentru cel sărac, o bucată de pâine, pentru cel neştiutor un sfat bun, pentru cel năpăstuit o mână de ajutor şi pentru cel rătăcit, un îndemn din inimă curată, pentru că numai în acest fel, îl vom recunoaşte şi noi pe aproapele nostru prin dragoste, pentru care îl rugăm pe Dumnezeu să ne-o dea cât mai îmbelşugată.