Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omului i s-a dat, i s-a înscris în ființă puterea de a iubi și dorința de a fi iubit. Iubirea concentrează în ea toate virtuțile, toată strădania omului și asigură mântuirea. În iubirea curată dispar antagonismele, pretențiile absurde, lupta pentru supremație și putere, concurența necinstită, dorința de a-l înfrânge cu orice preț pe celălalt, dispar orgoliile, interesele egoiste, nu există minciună, invidie, defăimare, atac pe la spate, dispreț, infidelitate, și brutalitate, fiindcă dragostea îndelung rabdă… este binevoitoare… nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă…„(I.Cor. 13, 4-7).
Cât de mult ne iubim pe noi înșine, atât de mult trebuie să-i iubim pe semeni. Iată un examen care cere luptă și renunțare. Adică să-l cinstim, respectăm, lăudăm, protejăm, răbdăm, ajutăm, hrănim, îmbrăcăm, ascultăm și să-l vedem pe semenul nostru ca pe noi înșine. De noi, har Domnului, avem grijă fiecare, dacă suntem întregi la minte, „că nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește, și îl încălzește„…(Efes. 5-29). Când suntem atât de atenți cu ceilalți cât de atenți suntem cu noi, se cheamă că –i iubim. Aceasta este iubirea curată, creștină, de origine dumnezeiască.
Prin ea se verifică măsura iubirii noastre față de Dumnezeu: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească„ (I. Ioan 4, 20). De altfel, mulți se amăgesc vorbind despre iubirea lor față de cei de departe, pe care nu-i văd. Este un adevăr: e mai ușor să-i iubești pe cei de departe decât pe cei de aproape. Cei de departe nu ne stresează, nu ne incomodează, nu ne cer nimic, nu ne stau în cale, nu ne ocupă locul, nu ne tulbură liniștea, nu ne fac nici un rău. Cei de aproape ne devin deseori dușmani. De aceea e mai greu să-i iubim. Și tocmai asta ni se cere!
Dar tocmai în aceasta constă sublimitatea credinței creștine, că prin iubire îi ridică pe creștini pe o treaptă superioară de viețuire. A iubi omul și când a căzut la pat, a-l iubi și când este supărător, și când și-a pierdut frumusețea, puterea, talentul, sănătatea, farmecul, poziția socială, bogăția și familia, aceasta este iubirea creștină. Ea ține seama de valoarea omului, de valoarea sufletului din om, de demnitatea omului ca persoana creată de Dumnezeu. Cu totul altceva este erotismul! Îi auzim pe unii tineri: „Noi ne iubim”… Ei confundă iubirea creștină cu erotismul și nu înțeleg că plăcerile trupești nu au nimic în comun cu iubirea adevărată. Obsesia erotismului de astăzi, încurajată și afișată de mass-media, provine din concentrarea atenției întregii lumi spre trup, spre posibilitățile și nevoile lui, neglijându-se cu totul sufletul. S-ar putea spune că totul se învârte în jurul împreunării trupești dintre bărbat și femeie și că aceasta ar fi scopul unic al vieții noastre. Iubirea erotică dintre cupluri a ajuns tema principală a mass-mediei, care a reușit să o transforme dintr-o ceremonie intimă și cu rost bine definit, în circ și dezmăț.
Erotismul nu este iubire și nu duce la mântuire, ci dimpotrivă! Cunosc o poveste zguduitoare despre un marinar care, întâlnindu-se odată, într-un port, cu o femeie de stradă, a recunoscut în cele din urmă în femeia cu care se împreunase trupește, pe propria lui soră pe care nu o mai văzuse de mulți ani si pe care nu o mai recunoscuse. Orice unire trupească în afara căsătoriei, constituie păcatul desfrâului, este imorală, neplăcută lui Dumnezeu și este o profanare a iubirii curate.
Iubirea curată ține cont și de suflet, de calitățile sufletești, de sentimentele celuilalt, de visele, de aspirațiile, gândurile, planurile, împlinirile și dreptul lui la fericire, pe când erotismul nu cunoaște așa ceva. În erotism domină egoismul și gândul la plăcerile proprii.
De aceea, iubirea înalță, iar erotismul coboară. Familia întemeiată pe erotism se năruie, societatea se dezumanizează și membrii ei devin niște brute. Singura care trece în veșnicie și îl duce și pe om cu ea, este iubirea. Ce e mai prețios ca iubirea? Iubirea este mai presus de existență, este încoronarea existenței. Iubirea este cea mai puternică forță din univers, care ne dă valoare și ne diferențiază de celelalte ființe. Dumnezeu este iubire!……iar noi suntem fii ai Iubirii.
Preot ELEODOR STOICHIN
