1. Cu o cinstită încredere
Carmen Dora Steinhagen a publicat o carte cu un titlu care trimite la semiotica unor Derrida și Eco. În „Urme și semne” – carte editată de Constantin Marafet la Rafet și premiată tot de el la Festivalul Internațional „Titel Constantinescu”, ediția a XVI-a, Râmnicul Sărat, 2023, cu premiul Octavian Monescu – poeta nu abdică de la modelul postmodernist reciclator. E opțiunea ei, din fericire neriscantă, întrucât textele – grupate în trei cicluri: Însingurata podoabă, Niciodată doi, Darurile tale – emană lirism și emoție sugrumată, dar și libertatea de a recupera istoria poeziei autohtone.
Ceea ce mă bucură este faptul că n-a renunțat la a se fi inspirat din folclorul românesc, poemul fiind atunci cântec ori doină pe tipar popular care include, originar, și „cuvinte meșteșugite” (vezi „Gând fără cuvânt”, „Dorul călător”) dar care descinde din poeticitatea blagiană. Ba, dublate mi-s satisfacția și plăcerea lecturii, când discursul poetic (din când în când apelând la comunicativul dialog – n.m., IPB) ni se propune pur și simplu tradițional (vezi „Maicii mele”, „Măicuța mea cu mâini de zână bună”). Ba, alte „dicteuri”, cu o curată încredere, spre „postata” transmodernistă, atunci când îl invocă pe Dumnezeu – ca și Ștefanachi în „Alegerea Crucii” n.m., IPB); vezi „Mama mea, dulce comoară”.
Cu această paletă barocă, poeticitatea lui Carmen Dora Steinhagen pare prea diversă, prea dispersată. Rămâne să se-adune, să cristalizeze, să-și distileze intențiile, să găsească și tonul comun stilistic, într-o viitoare încercare.
Tehnica răscolirii în scrum
Deocamdată mă mulțumesc cu ce mi se oferă. De altfel, sinceră cu ea ănsăși, poeta ne informează, autocritică: „Nu mi-e ușor să-ți scriu despre mine/ E ca o dezgolire în piatră, ratată”. Aflate în antiteză., într-un „Vis”, glasul negru și glasul alb își dispută identitatea auctorială, întocmai ca-n „recuzita” lui Nichita Danilov. Dacă glasul negru i-a spus să se oprească și ea s-a oprit, glasul alb „nu a schițat nicio ridicare de pleoape”. Aplecat peste „sine se ruga ca un murmur neîncetat de ape”. Glasul alb este hierofanie onirică, precum la Arghezi, deși gradarea tensiunii poesferice e pillatiană. Ce vreau să subliniez: că gestul ecritural al lui Carmen Dora Steinhagen e de resuscitare a limbajului poetic modernist și neomodernist, fiind totodată o reverie a acestora, căci toposuri, teme, motive, idei, recurențe, stilemele, toate se văd restaurate cu o intenție nedisimulată, ci dimpotrivă cu una programatică (fie și involuntară – n.m., IPB).
Oricum lăudabilă rămâne „patima pentru poezie” în „ceasul hărăzit de stele” care „se-nfruptă și așteptat golul din margine frământă tăcerea în mii de cuvinte” care-s „flori de oțel într-o întortocheată croială” (adică labirintică în ultimă instanță, n.m., IPB) ori într-o „grădină neprielnică” de sorginte expresionistă, escatipică.
Poeta recurge la o doză de sentimentalism spre a-și seduce publicul, iluzionată de posibilitatea de a empatiza cu el. Eu îs mai sceptic pe acest aliniament, mai prudent. Oricum opoziția (încă una, ceea ce-mi sugerează acea dialectică hegeliană deocamdată (n.m., IPB) jos-sus definește misiunea poetică fie „respirație crudă” fie „sfâșietoare povară”.
Carmen Dora Steinhagen stăpânește mecanismul poetic (și metaforic și metonimic) „ca-ntr-un leagăn de pânze, cu mii de ochi în afară” și înlăuntru „ca un miez fierbinte”. Tehnica cea mai la îndemână, în acest studiu de caz, e de a răscoli în scrum o flacără pierdută precum, de pildă, Umberto Saba ori Emil Botta.
Poezia domestică
Adie mereu un vânt prielnic dinspre Ion Caraion ori Elena Ștefoi, cea cu treceri surprinzătoare dintr-un regim într-altul, sau Denisa Comănescu, cea cuibărită în melancolie, scriind poeme încărcate de cutremurări delicate ori vreun grațios menuet liric precum „Gând împietrit” (p.118).
Poeta-și exersează expresionismul lui Munch într-o duminică nepetrecută în care, vai, mie, o întâmplare înaripată nu se mai petrece, iar ea se simte ca și Medusa în mâinile lui Perseu. „Drumurile nu i-s drumuri drepte ci poteci șerpuitoare, clepsidră de nisipuri mișcătoare, valuri de doruri nespuse, pâlpâiri de candelă la o fereastră”, „Naufragiată în vis, pe un țărm de răspunsuri”, liriciana are viziunea unui duh suprapus peste alt ancestral, într-o rotire tribală de cuiburi, de ochiuri de apă „în vârtej abisal, peste o mare de resturi uitate la mal”.
Dar poeta din „Urme și semne” năzuie la a-și schița o poetică (inclusiv o transpoetică) proprie în care candorii simulate i se contrapune salutar „un vers proaspăt ieșit din mâzga glodului strivit de mii de tălpi rămase goale”, în care „sentimentele devin translucide și rămân risipite în geometrii separate”.
Ca atare – ne atenționează Carmen Dora Steinhagen – „cuvinte alese nu caut, ci mici cuvinte, asemeni mie, neînsemnate cuvinte domestice”. Dei poeta țintește din start, ca și Emil Brumaru, o poezie domestică, din care „cuvintele pompoase” sunt excluse în favoarea altora recuperate dintr-o „rouă curată, binecuvântată”, ori din vreo livadă „cu muguri de viață”. Inteligentă, ea ni se confesează cu o autoreferențială interioritate: „Am început să-nmuguresc pe dinăuntru și-mi crapă pielea de la atâtea mlădițe, într-o inconștiență sfidătoare, fără rușine, numai patimă, ca și cum m-ar alerga cineva să-mi smulgă aripile abia răsărite în primăvara asta, fără tine…”. Alteori, poeta aude cuvintele ca și cum s-ar fi impregnat în pereți și ecoul le poartă încă încetișor, ca o vibrație de libelulă când își ia zborul și face un salt elegant în tăria albastră.” Și-o boare de bine o-ndeamnă să rămână „ca o șoaptă de mamă la cuvântul dintâi”, originar, ca să transcrie „povestea nespusă din minte” „în cuvinte jucăușe” cu „aripi străvezii de lumină”.
O asemenea poeticitate are mereu ceva inedit, o ardență senzorială demnă de poezia adevărată, în atingere oarecum cu aceea a Elenei Zubaşcu. Liniile-i de forță rezidă – ca și la Carmen Firan – în rememorarea cu euforii regenerescente, cu exultanțe nostalgice, imagerie debordantă, deși aprig autocenzurată, a unor ontofanii din pricina cărora poeta exclamă: „Nu o să pot ieși din poezie/ cum nu pot ieși din propria piele” devenită… papirus cu mesaje care descind, benefic, din metamodele, fie din Emil Botta (vezi „Întunecatul April”) fie din Marin Sorescu (vezi „Cum să faci un om de zăpadă”) fie din Victor Martin (vezi „Ars poetica”).
Un imn cuvintelor estetice
Oricum, poezia e ca iubirea graalică: netulburată, Carmen Dora Steinhagen își numără pocalele în tainița minții, apoi descuie lacătele inspirației, dă jos măștile perverse în favoarea unui „frugal dejun” liric înainte de a sorbi socratica „otravă dulce, mortală.”
„Efigia reversului” e „ca o monedă veche” ori ca „o poezie avută pe clipe… printre rânduri de trăiri neeliberate de trecut”. Oricum „cuvintele nu obosesc niciodată. Ele te caută până clădești ce-ai promis. Nu te lasă cu una, cu două, neprins. Cuvintele au ecou ca o umbră la soare. Sunt miracol și zbor, ființe creatoare”.
Sorescianismul lui Carmen Dora Steinhagen e recalibrat, e despuiat de umorul gratuit, până la a-și fi identificat un miez imuabil peren-subcuantic resituat „în spațiul acela tainic ascuns unde dospește gândul și crește clipa”.
Aș putea conchide, apoftegmatic, că poeta scoate tablouri din uitare, tocmai fiindcă „orice tablou este numai o oglindire, o secundă prinsă în timp, nemișcată și sfidătoare”. „Un tablou este prea sigur de sine în tăcerea lui, în aroganța lui înghețată, în nemișcare. Poate fi, cel mult, o emoție estetică dacă înțelegi arta”.
Avem de ipso et de facto din partea rezistentă a cărții „Urme și semne” o transhermeneutică a alegerilor kairotice, a „chipului și numelui”, a „unui mister de tandrețe, fără cuvinte, numai simțire”, a unei „lumi vrăjite ca pe-o ofrandă în dar”. Cu imaginația dezinvoltă așadar, Carmen Dora Steinhagen e stăpână pe mijloacele sale stilistice, fiind, neîndoielnic, o poetă care anunță o voce lirică în devenire, dar cu nobile certitudini întru reînvierea poeziei feminine românești.
– un eseostudiu de Ion Popescu Brădiceni
