Câtă drepate avea marele istoric Dimitrie Onciul când scria: “Nu atât prin împrejurări din afară, cât mai ales prin stările dinăuntru, se înalţă şi cad popoarele”.
Într-adevăr de la “răsturnarea de 180 de grade”, din 1989 în România s-a instaurat(sau trebuia să se instaureze!)democraţia. Eram liberi de dictatură, în sfârşit.
Liberi de dictatură comunistă – de dictatură personală – şi am intrat sub umbrela “dictaturii banului”! – “dictatura” care şi-a pus amprenta pe întreaga viaţă din România. De “dragul tradiţiei”, au înfiinţat vechi instituţii – au “ras” România – de toată economia, au dus ţara înapoi cu 80 de ani. “Marele Vid” tronează regeşte în România.
Nici în visele lor cele mai optimiste, marii regizori ai “loviturii” din 1989, nu se aşteptau la asemenea “pleaşcă”. Acum au o ţară “la pământ” pe care o pot manevra cum vor. Şi aceasta datorită “yes-man lor” (ca să nu spun altfel!) care s-au perindat la “conducerea cetăţii”. Să analizăm pe scurt “motto-ul” marelui om politic francez:
-a) “Puterea” n-a fost un mijloc de slujire a “cetăţii”, ci un mijloc de îmbogăţire, pentru “aleşii” naţiunii şi alcoliţii lor. Puterea a aservit ţara economic, politic, militar din toate punctele de vedere “străinătăţii”, ştirbindu-i-se suveranitatea.
-b)Legea n-a servit “asanării” de fapte anti-sociale a societăţii ci legea – mai mult a servit puterea.
-c) “Ţelul” tuturor actelor, a tuturor puterilor – nu a fost “slujirea patriei”, ci slujirea intereselor meschine de grup, chiar “îngenunchind” ţara!
Poate ne cred prea proşti ca să înţelegem absurditatea epocii ce o trăim – dar nu este aşa; dar cum spunea O.Wilde : “ calea paradoxului e calea adevărului”. Calea care merge prin această societate paradoxală! Păi – cum vorbim de democraţie, când se atentează la bunul cel mai de preţ: libertatea cuvântului şi a presei.
Avem într-adevăr o “democraţie originală”. Numai o democraţie originală ca a noastră putea “legaliza” două duminici! Şi asta pentru a “sărăci” şi mai mult ţara. Scapă-ne Doamne, de “democraţia originală” şi dă-ne una adevarată unde cărmuitorii să aibă aceleaşi dureri şi bucurii ca poporul – cum spunea Demostene…
Gh.Rădulescu
