Despre când o face plopul pere şi răchita micşunele

510

Dragii mei,
În primul rând, trebuie să vă spun că aceste rânduri au fost inspirate de întrebările pe care mi le-a pus distinsul domn, Lucian Hetco, director al revistei Agero, din Stuttgart, Germania. În al doilea rând, trebuie să mărturisesc faptul că, după câteva răspunsuri, lapidar formulate, (pentru dumnealui) m-am gândit că subiectele aduse în discuţie şi opiniile ce le vom reda mai jos, ar putea fi de un larg interes. Din acest motiv, am reformulat şi am nuanţat anumite chestiuni cu speranţa că ele vor deveni prilej de reflecţie pentru o majoritate ce trăieşte cu ideea unei puteri iluzorii. În al patrulea rând, n-am putut evita amărăciunea din rândurile trimise de către domnul Hetco, sentiment firesc pentru un om preocupat de ceea ce se numeşte demnitate, onoare şi morală umană, şi nici frământările mele.

În consecinţă, fraţilor, înainte de orice, trebuie să vă spun, cu o sinceritate care mă cutremură chiar şi pe mine, că cea mai mare dramă a vieţii mele nu este legată de perioada comunistă în care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am fost adus pe lume şi prin care a trebuit să trec, ci aceasta, de după `89, perioadă pe care, deocamdată, nici măcar nu ştiu cum să o numesc (Nu e de colea să nu-ţi poţi fixa în timp o parte a vieţii!). Nu, pentru că, în primul rând, atunci, înainte de balamucul, dirijat, din `89, în ea, în perioada de după, îmi pusesem mari speranţe, atât pentru mine, cât şi pentru poporul din care fac parte, pentru omenire, în genere. Nu, pentru că, în ruptul capului nu mi-am putut imagina că un sistem democratic, mult trâmbiţat de către Occident şi de flaşnetele noastre (de curând), se fundamentează (cel puţin aici, în jurul Carpaţilor), pe minciună, făţărnicie, o lipsă totală a griji faţă de om etc. Şi pe ,,virtuţi’’, ce stau la nivelul amăgirilor (ca şi pe vremea comunismului-totalitar, când veşnic ni se promitea marea cu sarea, într-un mâine inexistent, dacă răbdam un prezent ce devenise insuportabil). Nu, pentru că n-am putut lua în calcul faptul că societatea românească de astăzi (ţară şi ea membră a UE, ca de altfel şi din alte părţi ale lumii) este una ce se bazează, aproape în totalitate, pe forţa manipulării, a diversiunii etc., metode ce doar colorează o sărăcie lucie în care alunecăm de ani, de la o zi la alta, asistaţi de regimuri politice ce n-au depăşit mentalitatea haitelor de tâlhari. Nu, pentru că îmi doream cu disperare valorile democraţiei, despre care doar auzisem sau citisem în diverse cărţi şi reviste. Mirajul unui Ocident prosper şi civilizat, al unei lumi libere, bazate pe reguli şi libertăţi, implantat şi în această lume a răsăritului, cel puţin până în prezent, la noi, la români, s-a dovedit a fi o mare gogoriţă, un mare fals, o propagandă mizerabilă (la umbra căreia ni s-a luat, cu sprijinul alor noştri, ca brazii, aproape tot, de la curentul electric, până la apele lăsate de Cel de Sus, spre limpezirea sufletului), cu grave repercursiuni asupra fiinţei umane. Cuvintele spuse prin 1977, înainte de a muri, de către bunicul meu (care ştia bine mecanismele sociale de dinainte de Al Doilea Răzbi Mondial, care trecuse prin acesta, apoi îndurase tot ce se mai putea îndura după: naţionalizare, colectivizare, umilinţă, într-un cuvânt, scoaterea omului din firescul uman, din matca sa, scoaterea din lume): ,,mai rău decât a fost, nu poate să mai fie. Într-o zi, o să se termine şi cu pacostea asta (perioada totalitaristă) şi voi, ăştia, mai tineri, o să aveţi parte şi de un bine’’, nu s-au dovedit premiza unui nou răsărit pentru omenire.
Pe de altă parte, tot el, când privea undeva în adâncul său, se lamenta într-o expresie a cărei cruzime era, pentru mine, atunci, neobservabilă ,,niciodată n-o să faci avere şi n-o să trăieşti bine, dacă nu munceşte şi altul pentru tine’’. Reflectând, abia acum, târziu, mi-am dat seama că omul, prin însăşi soarta sa în istorie, devine slugă omului, semenul său, dacă el mai poate fi numit om (sau propriilor dorinţe, vorba stoicilor). Ce-i drept, nu putem fi toţi la fel. Nu suntem identici nici măcar la venirea pe lume. Zestrea genetică îşi spune cuvântul încă din primele clipe ale vieţii. Apoi drumul pe care ţi-l alegi, munca la care te înhami etc. Sunt multe căile Domnului care stabilesc, pe bună dreptate, diferenţa. Şi ea dureroasă, însă nu atât cât cea provocată de impostori, parveniţi, oportunişti, frustraţi, tâlhari la drumul mare etc. Într-un cuvânt, de cei pe care eu îi găsesc la nivelul: joiţinelor, urinelelor, cioccio(listelor), ţârdeilor, sfârlogeilor, toţi nişte limbrici ce rod pe interior şi infectează la suprafaţă însăşi Fiinţa, Omul. Ei, cei enumeraţi anterior, sunt manifeşti aproape oriunde la vârful popoarelor, blestemate parcă la a trudi pentru căpuşi.
Las la o parte obsesiile mele şi revin la una din întrebările domnului Lucian Hetco, întrebare ce poate stârni curiozitatea oricărui om îngrijorat de un mâine: ,, Personal, după concediul din ţară (adică din România), am cam pierdut speranţa că o schimbare de mentalitate ar duce la reviriment. Foarte greu cu ai noştri, ca brazii… buni de gură, orgolioşi, şi din ce în ce mai victimizaţi. Nu e numai clasa politică de vină… E uşor să dai la infinit vina pe alţii. Vorba neamţului: orice schimbare începe ŞI cu mine! … Mă tot întreb cine o să vă mai platească pensiile în 10 ani? Ce părere aveţi?’’
Păi ce părere să am?! Prin 1995-`96, am avut şansa să îl cunosc pe Ion Raţiu. Am stat de vorbă cu Domnia Sa despre mai multe: despre politică, social, economie. Deşi cunoştea destul de bine carenţele societăţii de tip capitalist, o prefera în locul oricărui alt tip de societate de factură extremistă. Până aici, oricine, eu şi orice om normal la cap preferă acelaşi tip de societate, bazată pe reguli şi libertăţi. Drama societăţii de tip capitalist începe când nu sunt aceleaşi norme în interiorul său, pentru toate comunităţile (când unii sunt mai egali decât egalii), dar mai ales atunci când, fie ele nu se mai respectă , fie sunt doar pentru unii. Pe de altă parte, din câte se pare, în această lume a capitalului, banul nu este măsură a tot. Cu toate astea el primează şi, mai grav, înjoseşte. Apoi concentrarea capitalului în mâna a câtorva oameni devine o dictatură obscură. În această lume a banilor, cârdăşia politicului cu bancherii este inevitabilă, iar de acolo, din cârdăşie, manipularea populaţiilor, a popoarele, în genere, în spinarea cărora se pune totul. Din punctul meu de vedere, în momentul de faţă, o mare parte din omenire se află în situaţia în care structuri financiare, mânate de interese obscure, produc chin uman peste tot. (Amplitudinea lui, a chinului, depinde de zonă, de context etc.). Mai pe româneşte, muncim pentru a plăti grşelile unor politicieni de joasă speţă, care au gândit orice, numai la binele umanităţii, nu. Păi, cum ar veni, de exemplu, binele omului, din cele mai sofisticate arme de distrugere în masă? Mare comedia dracu`! Dar prostul, adică muritorul de râd plăteşte!
Pe domnul Raţiu, un om, de altfel sincer cu mine, l-am întrebat şi despre sistemul de asigurări fluturat pe sub nasulalegătorilor, doar în preajma şi în timpul campaniilor electorale, de toţi, şi de stânga, şi de dreapta sau de combinaţiile celor două (mai nou, sistemul stroţo-cămilă). Mi-a răspuns textual: ,,sistemele de asigurări sunt şi pârghii în manipulare, şi mecanisme de propagandă’’. Eu aş adăuga, la cele spuse de către dumnealui, (şi cred că nu greşesc) faptul că sistemele de asigurări sunt mijloacele de constrângere a maselor foarte eficiente. Domnia Sa a insistat mai ales asupra termenului de propagandă, precizându-mi faptul că existenţa blocurilor ,,Est’’, ,,Vest’’ au consumat enorme resurse în acest sens. Şi doar pentru a câştiga teren păcălind!
Concret, în privinţa pensiilor, Ion Ratiu mi-a spus că în viitor, acest sistem nu va mai funcţiona. Acum, după ani, tind să am aceeaşi viziune sumbră. Într-adevăr, cred că nu va mai fi cine să le plătească, însă trebuie spus pe şleau că nici regimurile politice nu mai vor pensionari. ,,Bun, l-am întrebat eu, dar din ce va trăi omul, la bătrâneţe, în condiţiile unei inflaţii care face permanent ravagii, în condiţiile în care totul se devalorizează sau, mai grav, în condiţiile în care agoniseala vieţii astăzi e şi mâine nu?’’ Răspunsul?: ,,Din singura sa avere: sănătatea’’. Dacă eşti sănătos, munceşti până mori şi te bucuri (în parte) şi de munca ta, şi de ziua de mâine. Altfel… de ce să trăiesti? Eşti chin, pentru tine, şi pacoste, pentru cei din jur, chiar şi pentru societate’’. Cuvintele sale m-au frământat multă vreme şi nici acum nu îmi dau pace. Le-am corelat cam cu tot scepticismul Antic, apoi cu perspectiva lui Cioran la ideea despre moarte. Desigur, nu am putut trece cu vederea peste problema Fiinţei la Parmenide, peste aceeaşi problemă centrată pe conceptul de ,,grijă’’, la Heidegger. M-am gândit şi la ce înseamnă moralitate şi societate morală, la demnitate şi la onoare, la principiul absolut, formulat de către Kant, la Biblie, la Dumnezeu etc. Concluzia?… În faţa expresiei ,,Eşti chin pentru tine şi pacoste pentru cei din jur, chiar şi pentru societate’’’, totul se dărâmă, totul dispare. Eu, ca om, mă înstrăinez de mine însumi, îmi pierd sensul vieţii, chiar şi sensul existenţei, (cei doi termeni nu sunt sinonimi) devin un singuratic ce trebuie să-şi accepte destructurarea, întoarcerea în ţărână. Societatea (termen gol de conţinut) şi suprastructurile sale înfiinţate, existente de când lumea, sunt doar zbateri ale noastre în condiţii de îngrijorare. Sunt încercări ale omului de a se proteja de necunoscutul în care stă cuibărită spaima, frica. J.J Rouseau nu a avut cine ştie ce dreptate în Contractul social! Acceptarea unor reguli generale, prin renunţarea la cele ce te structurează, e, în mare parte, superficială. Nu ea în calcul omul ca un tot, plasat între cer şi rădăcinile sale. El a trăit în perioada în care raţionalismul căpătase teren şi bântuia aproape orice minte mai ageră. Ori omul e, mai ales, structură subiectivă în forma sa manifestă. Automatismele vieţii acestuia vin tot din voliţie, din dorinţe, nu din gândire. Rar suntem raţionali până în măduva oaselor. Nu degeaba se spune că abia atunci când dăm cu capul de pragul de sus, vedem pe cel de jos. Dar şi în această situaţie trebuie luată în calcul uitarea, apoi indolenţa, dorinţa de confort care începe cu cel mintal etc. Din punctul meu de vedere, cred că Nietzsche avea dreptate. Facem totul dintr-o spaimă de necunoscut, din frică, chiar şi din frica de noi (frica, cel mai puternic sentiment! Din ea şi uşurinţa cu care ne lăsăm manipulaţi). Din dorinţa de a ne proteja în faţa unui mâine, în care admitem tot voluntar, răul. Sistemele de asigurări sunt astfel de invenţii ale gândirii umane (abia aici avem de a face cu raţiunea, dar, atenţie, raţiune în care starea de intenţionalitate şi de scop care primează), din care, desigur, oportuniştii, profitorii au făcut şi încă mai fac averi. Când acest sistem de îmbogăţire nu va mai fi unul profitabil pentru cei ce l-au inventat şi folosit (cu acordul nostru, manipulându-ne), ei înşişi îl vor prabuşi. Totul ca într-un joc piramidal! Evident, statul (care e ce? în condiţiile în care conştiinţa şi responsabilitatea colectivă nu există), va proceda la fel, va da vina pe… (că doar de-aia are la vârf pe aceia pe care eu îi ironizez de câte ori îmi iese în cale vreun Ţârdel, vreo Joiţină). În aceste condiţii, bietul om, fie îşi sapă singur groapa, fie încercă să se târască într-un mâine în care moartea nu va mai fi un babau, ci o dorinţă. Evident că trebuie să ne schimbăm, însă cum, câtă vreme câteva sute (sunt poate chiar prea mulţi) de indivizi au reuşit, în timp record, să strângă şi să manipuleze averea întregului popor, iar ceilalţi, deocamdată, stau cu dinţii la gard. Singurul sentiment al muncitorului român, aproape peste tot, aici, în interiorul ţării, este acela de a fi slugă la un borfaş. Şi atunci cum să se schimbe? Ce să-l facă să devină un altul, când el, muncitorul, este veşnicul nimeni (personalitatea acestuia, fie a fost ştearsă de pacostea comunistă, fie îi este jucată, acum, în picioare), după care se vrea doar profit? Cum să se schimbe, când întreaga sa muncă, în bani, reprezintă doar plata unor utilităţi (gaze, curent electric, apă, canalizare) şi cel mult un coţ de pâine, la care, în secolul al XXI-lea, ar trebui să aibă acces, gratis. Asta, că tot ne lăudăm cu progresul ştiinţei. A dracului ştiinţă!
Evident, există printre noi, cei mulţi, suficiente momâi, pentru care viaţa se reduce doar la a respira şi la a avea maţul drept. Nu contează plin cu ce! Nu pentru ei am scris rândurile de mai sus. Ei nu au nici minte să priceapă şi nici nevoie de hrană, ci doar nevoia de a fi umbre, de-aiurea, sub soare. Cu cât mai multe, cu atât vai de capul nostru, al tuturor!
Închei prin a vă ura de bine şi a vă îndemna să fiţi sănătoşi, că salarii şi pensii, demnitate, onoare sau grijă, de la cei ce ne dijmuiesc, când o face plopul pere şi răchita micşunele! Ca să vedeţi şi voi ce vizionar a putut fi ,,conducătorul nostru iubit!’’ Că doar Ceauşescu, cu gura lui, ne-a spus-o! Mai ţineţi minte, nu?!
De la Bulzeşti citire,
N. Bălaşa

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here