Cuvânt pentru eroi

379

Patrie, pentru tine datu-ne-ai tu viaţă şi pentru tine şi neliniştit este sufletul nostru până ce se odihneşte întru tine!
Viaţa poporului nostru s-a desfăşurat, în lungul frământatei sale istorii, lângă altarul lui Dumnezeu.

Născut creştin, acest neam românesc, s-a găsit cu genunchii plecaţi în faţa lui Dumnezeu, atât în vremile de grea încercare, cât şi în cele de bucurii.
Dacă în istoria poporului german simţi zvâcnind cadenţa marşului barbar spre vărsare de sânge, dacă în aceea a poporului francez simţi clocotul de ape mugind în faţa stăvilarului care opreşte, din istoria neamului nostru se ridică parcă un glas de duioasă rugăciune :
„Cu noi este Dumnezeu
Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi
Căci cu noi este Dumnezeu”
Neam şi altar, neam şi Dumnezeu, nicăieri nu-şi pot găsi o mai potrivită împerechere decât când vorbeşti de poporul român. Istoria niciunui neam al pământului nu ne spune de preoţi cu crucea mergând în fruntea oştilor spre biruinţă. Şi nici-o istorie nu arată pe un voievod resemnându-se creştineşte în faţa înfrângerii cum ne spune cronicarul despre înfrângerea lui Ştefan care puse să scrie pe lespedea asfinţitoare a înfrângerii de la Valea Albă:
„Şi vru Dumnezeu ca de data aceasta, pentru păcatele noastre, să fim înfrânţi noi, moldovenii”.
Şi poate nici un neam n-a luptat pentru dreptate şi cruce cât neamul nostru în acest colţ al celei mai frământate lumi.
Înfrăţirea cu altarul stă taină rezistenţei noastre pe aceste meleaguri. Se cuvine, dar, ca în această zi de aleasă şi caldă rugăciune înălţată lui Dumnezeu să ne întoarcem cu gânduri şi în faţa altarului şi spre neamul nostru.
Să facem un popas cu gândul lângă hrisovul neamului.
Şi fiindcă un neam îşi trage seva trăind o existenţă din jertfa cea cu nume şi fără de nume, acelora care prin trupul şi sufletul lor au durat povestea istoriei româneşti, spre ei să se îndrepte acum gândurile noastre. Spre cei care au ştiut să facă din ei, jertfindu-se pe temelia altarului românesc. În urma acestei jertfe satul nostru îşi are cenuşa oaselor lui. Dar nu numai spre ea să plecăm sufletele, ci istoria întreagă s-o admirăm în gând. Fiindcă astăzi când ni-i zdreanţă harta ţării, a dreptăţii noastre, când din nou s-au prăbuşit hotarele, când în Basarabia românească valul cotropitor al celor de la răsărit a adus iarăşi lacrimi sub geana străjerilor de odinioară al lui Ştefan, când în Bucovina, altădată ai lui Ştefan, e aceeaşi jale, când Ardealul lui Mihai, Horia şi Iancu s-a frânt în două, avem nevoie mai mult ca oricând să stoarcem trecutului de glorie seva dătătoare de biruinţă.
Să readucem în gând triumful de la Posada, de la Rovine, de la Podul Înalt şi Valea Albă, voinica încordare de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. De aici să descifrăm iureşul biruinţelor de mâine.
Să reînviem în mintea noastră în această clipă de închinare în faţa vetrei, figurile de Arhangheli ale acelor ce-şi dorm somnul de veci la Cozia, la Argeş, Bistriţa şi Putna. Să ne-nchinăm lor.
Să plecăm urechea la zbuciumul istoriei trecute, să frângem genunchii în faţa măreţiei faptelor străbune, în faţa istoriei Ardealului, a sfântului căznit pe roată, deopotrivă în faţa acelui cu emblema zimbrului Moldova ca şi în faţa acelei Muntenii. Căci neamul nostru şi-a trăit istoria în frânturi: deoparte Transilvania cu sufletul ei de spirit revoluţionar, de alta Moldova şi Orheienii dârzi stavilă năvălitorilor de dincolo de Nistru; de alta de Ţara Românească cu panduri aprigi.
Toate aceste frânturi de istorie aşează crucea muceniciei pentru acelaşi ideal: România Mare.
Pentru România Mare s-a zbuciumat Ardealul celei mai dârze rezistenţe din câte a putut cunoaşte istoria vreodată.
Ardealul de-a cărui istorie vorbind, auzi trosnind oase de martiri, vezi capete înfipte în ţepi la poartă de români şi auzi doine cântate de căpetenii înnebunite de durerea zădărniciei jertfei lor şi geamăt de întemniţaţi…
Nesfârşitul lui şir de mucenicii înscrise în cartea de aur a trecutului vine să ne vorbească ori de câte ori ne plecăm urechea la şoapta istoriei.
Ne îndeamnă dârz la răzmeriţă Horia şi Cloşca frânţi pe roată şi cu acelaşi cuvânt ne caută Iancu.
Pentru România Mare a aprins candele în Câmpia Turzii, prin jertfa sa, Mihai cel Brav.
Spre Nistru îndeamnă de dincolo lupta de la Putna, pe moldovenii lui Ştefan…
Şi Mircea îndeamnă spre Dristor cetatea din Dobrogea furată astăzi.
Ne revin în amintire numele celor ce-au cunoscut Mărăşeştii.
Trebuie să ne adăpăm la izvorul eroismului tăcut din întreaga istorie, cu cei ce-au urcat prin jertfa lor, pe cele mai înalte culmi, neamul acesta.
Voim să ne închinăm aici în faţa altarului jertfei lor. Vin tulburătoare aceste adevăruri în faţa noastră. Ne tulbură că pământul scăldat în sângele lor e azi frânt din diverse motive.
Noi cei care am acceptat fărâmarea hotarului, ne întrebăm: suntem vrednici numai a-l binecuvânta?
Ne sunt dojană grea străbunii, e adevărat. Să ne ridicăm însă din durere cu credinţa că vom reînvia gloria lor.
Închinăm un gând eroismului.
Eroi au fost cei care cu cuvântul au luptat pentru visul a cărui împlinire a costat atâtea jertfe.
Eroi aţi fost toţi acei ce biciuiţi de gloanţe aţi mers tot înainte, uitând de viaţa voastră şi pe care de la moarte v-a scăpat numai Dumnezeu.
Voi dăduseţi Ţării viaţa dinainte.
Şi vouă se cuvine închinare.
Eroi cei care au suferit de pe urma pierderii celor dragi.
Mame ai căror fii au căzut pe câmpuri depărtate de bătaie cu gândul la voi, copiii pentru care tăticul mult aşteptat nu s-a mai întors nici azi.
Toţi cei care aţi plâns şi aţi sângerat pentru Ţară meritaţi respect şi vouă vi se cuvine să ne închinăm în faţa altarului.
Iar la auzul numelui celor care prin moarte au biruit se cuvine să frângem genunchii în cucernică închinare.
Să frângem genunchii şi gândul să ne fie plin de faptele celor care au plecat din satul acesta la hotar atunci când clopotele din Sfânta Măria a anului 1916 i-au chemat la cea dintâi şi cea mai de preţ datorie: apărarea Patriei.
Eroi sunt astăzi iarăşi, acei care au rămas între Prut şi Nistru răbdând apăsarea jugului crunt rusesc pentru a arăta în faţa noastră dreptatea istoriei.
Eroi cei ce îndură prigoana maghiară, în depărtatele văi ale Maramureşului, ori sub culmea de taină a Mezeşului.
Şi pe ei să-i aducem în gândul nostru.
Şi pe aceia care au pierit şi luptat pentru dreptatea românească.
Să strângem în suflet istoria toată a trecutului şi să trăim intens tragedia prezentă a prăbuşirii. Şi dacă vi se pare în această clipă că am fost nevrednici de moştenirea eroismului trecut, aici în faţa altarului să ne închinăm.
Sunt mulţi cei care s-au jertfit, nu trebuie să-i plângem. Lacrimile noastre nu le uşurează ţărâna. Cei duşi n-au nevoie de plânsul nostru – plânsul este al învinşilor şi ei ne vor biruitori.
Plâng cei ce duc crucea muceniciei astăzi pribegi departe de noi şi plâng cei ce au rămas nedorind jugul. Lacrimile lor şi plânsul nostru.
Nici voi cei care credeţi că aţi pierdut pe câmpul de bătaie: soţi, fraţi ori părinţi, nu-i plângeţi.
Nu-i plângeţi fiindcă ei nu-s morţi.
Sunt vii în altarul neamului, mai vii decât toţi viii.
Ei sunt permanent în memoria noastră.
Nu lacrimi şi deznădejde să presărăm pe mormintele lor, ci flori şi credinţă; florile recunoştinţei noastre pentru măreţia jertfei lor şi credinţa că jertfa lor n-a fost zadarnică.
Şi dacă şovăim în a le ridica imn de slava ce o merită, să frângem genunchii, atât în faţa mormintelor lor, să strângem pumnii în semn de protest pentru dreptatea ce ni se încalcă şi să jurăm să punem legământ că vom reface cetatea năzuinţelor lor.
Cei care vă simţiţi deznădăjduiţi, cei cărora vi s-a spulberat şi credinţa plecaţi-vă urechea la şoaptele istoriei şi veţi înţelege de aici că la temelia României mari stau oseminte de mucenici eroi şi sfinţi şi că vatra aceasta poate fi încălcată vremelnic, dar lupta nu va înceta niciodată.
Să nu ne descurajăm. În trecutul nostru s-au găsit atâţia care s-au jertfit pentru ţară. Numărul lor nu e mai mic astăzi.
În fiecare zi când răsare Soarele, în satele ardelene se zbate inima de foc a lui Horia.
Să nu uităm. Să nu uităm că la nedreapta judecată ce s-a făcut neamului nostru anul trecut am fost judecaţi în lipsă.
Nu o zdreanţă diplomatică hotărăşte soarta unui neam, ci singurul în drept a arăta dacă un neam merită să trăiască sau nu este ostaşul.
Şi ostaşul ştie o singură judecată: judecata jertfei, judecata sângelui.
Ostaşii prin faptele pline de eroism, prin puterea lor de jertfă, spun cel din urmă cuvânt la marea judecată a neamului.
În judecata neamului ostaşul român nu şi-a spus ultimul cuvânt.
Marea judecată a sângelui n-a început pentru Neamul Nostru.
Şi aşa cum, la judecata de apoi, omul trebuie purificat pentru ca raiul fericirii veşnice, la marea judecată a sângelui ce ne aşteaptă sufletul nostru trebuie purificat în văpaia dragostei de ţară. Acesta e singurul prinos de recunoştinţă ce-l putem da eroilor căzuţi. Fiindcă nu trebuie să uităm că viaţa noastră individuală nu însemnează nimic atâta timp cât nu ne dăruim aspiraţiilor noastre în grămada dorurilor sau durerilor ce frământă neamul din care facem parte.
Că singurul mijloc de a ne eterniza memoria este Patria, numai făcând parte dintr-un mare număr de eroi anonimi, uitând de tine şi dăruindu-ţi viaţa şi sufletul neprecupeţit Patriei …
Şi îmi vin în gând vorbele săpate pe monumentele eroilor satului nostru: Patrie, pentru tine datu-ne-ai tu viaţă şi pentru tine şi neliniştit este sufletul nostru până ce se odihneşte întru tine!
Să le săpăm în inimi aici în faţa altarului.
Porunca ceasului de faţă să fie aceea a jertfei pentru Neam.
Conferinţa preoţilor din 25 mai 1945
Prof. Gr. Pupăză (1915-1997)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here