Nicoleta-Katalina Pauliş e un nou nume în lirica motreană şi gorjeană. Ea a debutat, nu de mult timp, la generoasa editură PIM cu „Scrisori din frunzele anotimpurilor”. Titlul volumului îmi aminteşte cele trei scrisori ale lui Mihai Ursachi (Ursachi, 1981, pp.10-12) dar şi „Epistolă pe-o frunză” (idem, ibidem, p.193) ori „Scrisoare pe cochilia melcului Adeodatus” (p.75).
Scrisorile Nicoletei-Katalina Pauliş se eliberează din cercul vrăjit odată cu alesele „cuvinte ziditoare ca scut de apărare”. Textele sale n-au chingi, n-au legi fixe, n-au prejudecăţi şi nu se tem s-o ia razna „prin lanul de grâu” stropit cu macii roşii, cu albăstrele şi cicoare ce-i „par căzute din înalt”, fiind deci agenţi ai transcedentalului.
Balada „Cuvinte care mor” e totodată o frescă „ars poetica” al cărei topos folcloric e colindul tradiţional: şi acesta rostit tot „la timp potrivit” (precum la Tudor Arghezi). Încantaţia mecanică descinde însă din poesisul lui Cezar Ivănescu (sau poate al lui Mircea Dinescu).
Deocamdată, poeta îşi caută încă tonul, identitatea, modelul determinant; e încă ezitantă, fragilă, naturistă nostalgică, suflet ingenuu prea încrezător în confesiune, visare, dorinţă de copil; se bazează pe iluzia că un poem propriu trebuie musai edificat pe „ruine vii” (desigur cele din Ucraina – căci despre ele e vorba, unde zidurile pier în foc, totul e scrum, statuile devin neant, se zguduie din temelii eternele lumii zidiri etc.); nici în accepţiunea literară, culturală, poetică „ruinele vii” nu mai pot fi exploatate performant căci produsele rezultate au acel aer de „dejà vu – dejà connu”.
În cele din urmă, acest început de creativitate indiscutabil autentică e promiţătoare, căci la tot pasul dai peste imagini şocante a căror tensiune conferă emoţiei comunicate cu ajutorul metaforei de sorginte interbelică un lirism ontologico-fenomenologic curgând calde înspre noi prin labirintul semantic.
„Îngerul păzitor” – consemnez cu bucurie – şi-a îndeplinit misiunea. Un poem precum „Cumplita clipă lungă a trădării” poate fi raportat la „Sfântul” lui Adrian Alui Gheorghe (Alui Gheorghe, 2022, pp.195-199) şi este, cu certitudine, antologic, poemul inspirat, perfect, citabil in integrum (Pauliş, 2023, pp.17-19). De altfel, filonul şi fiorul religios creştin îi prieşte căci „teritoriul” sacrului îi transmută pana în zona expresivităţii stilistice transfigurate, motiv pentru care aşez în aceeaşi paradigmă şi izbutitul poem „Tânguirea Sfântului Petru”. În ambele texte „prozaice”, poeta Nicoleta-Katalina Pauliş rezolvă acuaţia cu trei necunoscute: credinţă neclintită, libertatea artistică, creaţia frumosului. În nişte „Reflecţii într-o iarnă târzie” autoarea acestor „Scrisori pe frunzele anotimpurilor” hermeneutizează inteligent şi sensibil asupra diferenţei dintre creatori.
Eu afirm că în ceea ce-o priveşte este o poetă deja în diferenţă, cu o voce unică, „pe cărări de dor şi de cântec”, având în plus şi reveria Anei lui Manole (Pauliş, 2023, pp.59-61). Întoarcerea la baladescul popular furnizează mereu limbii poezeşti acel idiom ce, reinventat, conjugă vocaţia cu misterul, amintirea cu viziunea, confesiunea cu ritmurile dansului, muzica cu iubirea; astfel poeta se vede „alergând/ printre magnolii înflorite,/ trecând pe poduri/ sub care plutesc nuferi/ sub curcubeie/ scânteietoare/ în jucăuşe/ raze de soare”.
Şansa Nicoletei-Katalina Pauliş, numită har divin şi dar uman, va trebui reorientată dinspre simbolism şi gândirism spre post şi transmodernism. Am convingerea că va reuşi a se autodepăşi; afirm acest lucru îndemnat de cea dintâi parabolă „Dorinţă de copil”, doar vag cărtăresciană, întrucât forma de parabolă se purifică ludic-diminutivală („rochiţă”, „feţişoară”, „ochişori”, „picioruşele”) ca să se poată replia în paradisul copilăriei.
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie, scriitor
