Născut la 19 februarie 1876, în Hobiţa, Gorj. Hobiţa, sat cu podgorii şi livezi, sat de păstori şi ciobani, cu minte ageră şi înţeleaptă, înfrăţiţi cu cerul, cu munţii, cu pământul şi apele. Sat de meşteşugari şi cioplitori în lemn şi piatră. Constantin avea să ducă mai întâi viaţa tuturor copiilor de prin partea locului: să pornească de timpuriu cu vitele la păscut în zăvoi… Atâta doar: că el se apuca să culeagă pietre de râu, le punea în săcui, până când rupea săcuiul de tot.La Hobiţa nu era încă şcoală pe atunci, aşa că s-a dus la şcoală la Peştişani şi apoi la Brădiceni, unde învăţător era Grigore Brâncuşi, unchiul lui. Îi plăcea să se ducă la munte păzitor de stână, să se ducă la olarii de la Vădeni, la Tg. Jiu – ucenic la o boiangerie, la Slatina – argat, la Craiova la un birt. Cu fiecare plecare îşi părăsea copilăria. După plecarea la Craiova nu va mai fi întors „acasă”. Aici „a rămas” un timp pentru a merge mai departe. O „a doua naştere de fapt”. Întâmplarea „uluitoare”dovedindu-i îndemânarea, şi pe care n-a mai uitat-o de atunci nimeni: anume acea zi în care a pus rămăşag că va construi o vioară din scândurile unei lăzi de portocale. Şi nu numai că a construit vioara dinaintea privirilor uimite ale muştereilor din cârciuma la care lucra atunci, dar când a fost ales şi un lăutar, Mihalache Lăutaru, să o încerce dacă are „suflet”, acesta cântă cu ea şi declară că: „este mai bună ca a mea”. La 1 septembrie 1895, Brâncuşi intră la şcoala de arte şi meserii din Craiova, la secţia sculptură, iar epitropia Madona Dudu îi acordă bursă de 200 lei anual. A absolvit Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova în anul 1898, apoi Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti (1898-1902). În 1904 pleacă la Paris, „pe jos”, prin Austro – Ungaria, pe la Budapesta, Viena, Munchen, Zurich, prin Alsacia….şi pe parcurs va munci spre a-şi putea continua drumul. La Paris, un an mai târziu, este admis prin concurs la Ecole Nationale des Beaux-Art. Începând cu anul 1907, marele sculptor român trece la o artă monofigurativă, intrând astfel în circuitul avangardei pariziene. Abordând tehnica cioplitorului care se aşează direct dinaintea blocului inform şi începe să sape în acesta fără un model de gips dinainte, Brâncuşi stabilea un cu totul alt dialog între natură (realitate) – artist – operă. Aceasta era şi tehnica cioplitorilor anonimi de la cei de acasă. Brâncuşi ciopleşte şi ascultă cum piatra-i vorbeşte despre „Reculegere dinaintea morţii” despre „Cuminţenia pământului”, despre „Sărutul”- simbol al perechii veşnice. Muzele adormite, Măiastra – prima dintr-un şir lung de păsări şi animale care vor popula mai târziu atelierul lui Brâncuşi, constituie un simbol, o sugerare a unor trăiri profund umane. Prin sculpturile de lemn: Fiul risipitor, Vrăjitoarea, Prinţesa X, Sculptură pentru orbi, Tors de tânăr, Tors de femeie, Adam, Adam şi Eva, Cauc şi într-un târziu, când va slobozi Cocoşul spre-nalt, salutând zorile, prin „năstruşnicile zămâsliri”, Brâncuşi resuscita, refăcea, vindeca rana legăturii dintre natură – viaţă cotidiană – artă. Leda (o lebădă îndrăgostită de Jupiter), Foca, Ţestoasa, Peştii, Cocoşul cu strigătul de triumf al zorilor, către soarele care stă să apară, sunt alte fiinţe năstruşnice create (sculptate) de Brâncuşi. El îşi fotografia lucrările fiindcă „ le consideră că trăiesc”. Participă la numeroase expoziţii care îi vor răspândi faima de părinte al sculpturii moderne în întreaga lume. A creat peste 200 de lucrări în lemn, ghips, bronz, piatră, marmură. Majoritatea se găsesc în muzee şi colecţii particulare din S.U.A, Marea Britanie, Suedia, Germania, Franţa, Elveţia, Australia. Cele mai mari colecţii ale operelor lui Brâncuşi se găsesc la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris şi la Muzeul de Artă din Philadelphia. Atelierul său din Impass Ronsin nr.11 a fost reprodus cu fidelitate la Centrul G. Pompidou din Paris, aşa cum a lăsat artistul prin testament. „Să creezi ca un zeu, să pounceşti ca un rege, să munceşti ca un rob“. Este crezul genialului Constantin Brâncuşi.
* * * * *
În Paris şi apoi în atelierul lui Brâncuşi îşi făcu apariţia o tânără blondă, de o frumuseţe puţin obişnuită şi care ştia să cânte cu un glas fermecător. Se numea Eileen Lane. Era irlandeză. Şi din toate femeile care i-au călcat atelierul , Eileen a fost singura căreia avea să-i propună „să o ia cu el la Hobiţa”. Da, în 1922, a luat-o pe Eileen de mână şi a dus-o în ţara lui, ţară pentru ea cumva „de dincolo de lume”. A dus-o mai întâi la Bucureşti şi impresia ei a fost: „cât de primitori sunt românii şi ce bune gazde”. Se vor duce apoi la Sinaia, în acel colţ de vis şi legende din creierul munţilor spre a porni mai departe prin Râmnicu – Vâlcea, la Tg. Jiu către Hobiţa. Miezul existenţei sale: OBÂRŞIA.
Iar când au ajuns la Hobiţa, prima ei impresie, dominantă a fost aceea că „toţi ţăranii alcătuiau o mare familie”. O familie în care, va spune ea „am fost primită cu o căldură pe care n-am mai întâlnit-o în nicio altă parte a lumii”. Brâncuşi a vrut să ridice un monument în comună „O poartă din piatră”, dar nu a fost înţeles. Când au plecat din sat, aveau să-i umple mâinele „fetei lui Brâncuşi” cu daruri: farfurii şi ştergare, ii şi fote. Lumea de basm, de sărbătoare, se încheia.În vara anului 1930, Brâncuşi i-a făcut portretul în onix, pe care l-a păstrat după plecarea lui Eileen în America. I-a dărui în schimb sculptura lui Prometeu. S-au revăzut ultima oară în 1939. Izbucnise al II-lea război mondial.
* * * * *
În 1935, Brâncuşi primi comanda să ridice un ansamblu monumental care să cinstească jertfa eroilor de pe Jiu din timpul primului război mondial. Primi comanda aceasta ca „scadenţa unei prelungite aşteptări”. Sosi, din nou, în ţară în anul 1937. Sosi cu o menire de îndeplinit:
Desăvârşirea. 1937-1938.
Opera monumentală de for public a lui Constantin Brâncuşi se găseşte la Tg. Jiu. Ansamblul arhitectural, ridicat în memoria eroilor căzuţi la Tg. Jiu în toamna anului 1916, este întreg ca o carte mare deschisă, în piatră şi oţel, o carte a înţelepciunii plaiurilor lui gorjeneşti, un spectacol de amplitudinea arhaicelor spectacole cosmogonice, exprimând comuniunea ursitei individuale cu cea a societăţii şi a întregului univers. Pe malurile Jiului, acolo unde se dăduseră luptele, se înfiripă o masă: Masa Tăcerii. O masă la care te aşezi să te aduni cu ai tăi, să te reculegi. Momentul mesei este solemn şi sacru, moment de comuniune cu ai tăi şi cu roadele pământului, care te hrănesc. E o Masă a Tăcerii şi a jertfei! Scaunele dimprejur, douăsprezece de asemenea de piatră, nu te apropie spre a putea să stai la ea ca la orice masă, te ţin doar alături spre a te reculege. Masă sculptată, bornă de început de viaţă, a fiecăruia în parte, părtaş al luptelor şi jertfelor petrecute aici. Ca apoi să te ridici şi să porneşti pe aleea parcului, purtat de alte scaune, în părţi, către al doilea monument: Portalul sau Poarta, Poarta Sărutului sau Poarta Dragostei. Împlinindu-ţi astfel misiunea ce-o ai de dus pe lume, menirea, unicul sens al existenţei tale către care te îndreaptă strămoşii cu care ai făcut comuniunea la Masa Tăcerii. Treci printre stâlpii porţii, stâlpii dragostei pe care ai împlinit-o pe această lume cu perechea ta, unică şi veşnică, străjuită de un imens ochi (unic ochi, unică luciditate, dar despicat), ca un Soare, ca un germene ce stă să înfloare. Este depăşirea morţii, este versul de biruinţă asupra morţii al perechii unite prin sărut, contopite prin sărut monolitic, cu braţele ei înlănţuindu-se etern pentru toate generaţiile. Treci pe sub acest Arc de Triumf al victoriei de pe Jii, pe drumul împlinirii vieţii, către mai departe: la ultimul monument, care a fost primul gândit: Coloana fără Sfârşit. Rămâi singur să ieşi din parcul foşnitor şi înmiresmat, apoi parcurgi Calea Eroilor, treci de biserică şi calea ferată şi ajungi la noul parc, un parc cu zarea şi cerul larg desfăcute, nemaiumbrite de nimic; cel al Coloanei: Coloana recunoştinţei nesfârşite, Coloana fără sfârşit construită din romburi alungite, romburi cu muchiile rotunjite, unificare din nou şi întraltfel al perechii bărbat-femeie. Rombul se înalţă, dar este şi sămânţă şi rodeşte, îl rodeşte şi îl înalţă pe cel de deasupra lui la…..nesfârşit. Aşa rodesc şi se înaltă generaţie după generaţie, una pe umerii celeilalte, spre lumină şi cunoaştere, spre tot mai înalt. Referitor la Coloana Infinitului, Brâncuşi spunea: „Toată puterea şi înţelepciunea omului îşi trag trăinicia din legătura cu glia. Cu cât e mai adânc şi solid înfipt în pământ, cu atât e mai puternic, mai durabil. Uită-te-n sus, dar niciodată nu uita prietene: că însuşi nesfârşitul cel înalt/ obârşia-şi are tot jos pe pământ. De aici pornesc gândirea şi înţelepciunea, care se înalţă spre lumină, către soare, spre infinit. Romburile octoedrice arată că drumul spre sferele infinitului nu este drept şi lin, ci sinuos, cu urcuşuri şi coborâşuri. Elementele stâlpilor mei nu sunt altceva decât: respiraţia omului; drumul sufletelor; drumul trecerii printr-o gură de rai; drumul rodului.
Ascensiunea omului de geniu este grea, dar până la urmă biruitoare. Să arzi ca o flacără, să te prefaci în fulger legând cerul cu pământul”.
Fiecare să-şi amintească că în desfăşurarea vieţii trebuie îndeplinite trei condiţii. Cea dintâi este de a primi cum se cuvine pâinea de la părinţii tăi. A doua condiţie este să iubeşti. Ce se leagă pe pământ se leagă şi în cer reprezintă a treia condiţie. Ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, dezvăluie sensul existenţei umane, acela al căutării, descoperirii şi contopirii spirituale cu Dumnezeu, cale care reprezintă ieşirea din Labirintul unei vieţi pierdute/haotice: ”Nici nu vă puteţi da încă seama de ceea ce vă las EU”. „Am ajuns să scot din piatră, din bronz, din lemn şi din marmură acel diamant ascuns – esenţialul”. Pe toate le-a făcut să cânte pentru omenire.
„Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt”. (N. Labiş).
„Văzduhul seminţe mişcă spre ţinte doar undeva-n mituri întrezărite” (L. Blaga).
Constantin Brâncuşi a făcut paşi pe nisipul eternităţii.
Geo Bogza spunea: „Tăind piatra şi lemnul cu mâinile lui de ţăran din Gorj, el a deschis artei şi spiritului omenesc poarta unui nou univers. El a impus materiei fluiditatea spiritului şi a descătuşat din miezul ei fierbinte sculpturile sale. Este mai mult decât un sculptor, mai mult decât un artist de geniu. Este un demiurg.”
Tretie Paleolog e de părere că Brâncuşi intenţiona să adauge Ansamblului monumental de la Târgu-Jiu şi alte sculpturi, printre care un Prometeu uriaş, din capul căruia ţâşnea fulgerul minţii.
Să ne mândrim cu înaltul far de la Hobiţa, care emite continuu şi puternic!
„Rătăceam de milenii/ printre pietre sfărâmate/ până când veni unul/ să le trezească la viaţă/ să le-nveţe/ să umble/ să zboare/ să vorbească/ să cânte./ Se numea Brâncuşi:
– mai bătrân şi mai tânâr ca lumea- trăia cu vremurile toate laolaltă.” (Anise Koltz)
Din straşina curat’a veşniciei
cad clipele ca picurii de ploaie.
Ascult şi sufletul îşi zice:
Eu am crescut hrănit de taina lumii
şi drumul meu îl ţine soarta ‘n palme,
nemărginirea sărutatu-m’a pe frunte
şi ‘n pieptu-mi larg
credinţa mea o sorb puternică din soare. (L. Blaga)
În data de 16.03.1957, l-a aşteptat pe bunul Dumnezeu în atelierul său şi a plecat la cele veşnice.
Romulus Modoran
