Tot dogmatic, dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu şi că pentru aceasta Sfânta Fecioară este născătoare de Dumnezeu: căci a născut trupeşte pe Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, care s-a făcut trup: să fie anatema. În combaterea anatematismei I, dar cine este acela care ar putea mărturisi astfel că Cuvântul lui Dumenezeu Tatăl, făcându-se trup, s-a născut trupeşte?
Căci dacă (Maria) a născut trupeşte, atunci ea nu a mai născut ca fecioară. Şi cui vom mai atribui cuvintele: ”Duhul sfânt va veni peste tine şi puterea Celui prea înalt te va umbri (Luca I, 35), dacă după el, Fecioara a născut trupeşte, iar nu dumnezeieşte? Pentru ce ar fi mai arătat-o pe aceasta steaua, care lumina în chip cu totul deosebit? Căci magii conduşi de stea s-au pornit la drum, căutând pe cel născut şi aflându-l i-au adus daruri potrivite atât celui văzut cât şi celui nevăzut pe care ei îl înţelegem în el.(Mat II,1 sp); iar îngerii, la naşterea lui, colaborându-se din cer şi amestecându-se cu pastorii dănţuiau zicând: ”Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace întru oameni bună voire(Luca II,44).” Ce pot arăta toate acestea? O naştere trupească sau una dumnezeiască? Altfel, dacă am lua cuvintele fără o cercetare mai amănunţită şi dacă ne-am închipui, o schimbare şi o transformare a Cuvântului în trup neţinând seamă nici de textele care premerg, nici de cele care urmează şi nici de obişnuinţa însăşi a Scripturii, ar trebui să presupunem că el a fost totodată şi păcat (II Corint V,21) şi blestem( Gal.III,13). După sensul Evangheliilor însă, noi înţelegem, cât se poate mai bine, prin cuvintele: Şi Cuvântul trup s-a făcut, sălăşluirea lui în trup. Combaterea anatematismei a treia a Sf. Chiril al Alexandriei de către Andrei al Samosatei atenţionează că dacă cineva, în Hristos care este unul, împarte ipostazele după unire legându-le între ele numai cu legătura cea după merit, adică după autoritate şi putere şi nu cu găsirea laolaltă printr-o unire naturală: să fie anamtema. Şi aici ne vom aduce aminte iarăşi de propriile sale cuvinte, care, după cele se spun în primul volum, îl arată susţinând două ipostaze. Astfel, Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl nu s-a sfinţit singur în ceea ce priveşte natura sa proprie. Cineva ar putea gândi însă că cel născut din Sfânta Fecioară s-a uns şi s-a sfinţit singur, din care cauză s-a şi numit Dumnezeu. Cum însă atunci, ca şi cum ar uita propriile sale cuvinte adună naturile într-o singură ipostază confundându-le şi numind naturală unirea cea dumnezeiască? Dacă unirea este naturală, atunci unde mai este harul? Unde mai este taina cea dumnezeească? Căci naturile, după câte suntem învăţaţi, odată constituite, de Dumnezeu cel care orânduieşte toate, servesc cu consecvenţa necesităţii. Sau, poate, lucrul iconomiei este iarăşi prin repetare şi printr-o succesiune naturală după nebunie şi după dogmele cele pline de basme ale perioadei de o mie de ani a nesuferitului Apolinarie? (Urmează)
Preot iconom Alexandru Eug. Cornoiu
