Columna

543

– De ce priveşti atâta ouăle alea?
– Muică, ce a fost dintâi, oul sau găina?
– Vai, dragul muichii, apăi asta o ştie toată lumea.
– Ce ştie?
– Că dintâi a fost găina, doar ea a făcut oul.
– Dar găina n-a ieşit din ou?
– Ba da, dar acum lasă-mă în seama mea, că nu-mi mai văd mâinile de câtă treabă am.
Si în timp ce maică-sa dispăru în tinda casei, înciudată de asemenea întrebări, Costache rămase îngândurat pe prispă, privind din toate părţile cele trei ouă aşezate mereu în altă poziţie, pe scândurică. Unul era de găină, altul de potârniche şi al treilea de raţă. Deşi atât de diferite între ele, ouăle acestea aveau o aceeaşi menire: să nască viaţă. Să străjuiască Începutul.
Dar gândurile îi alergară imediat în altă parte. I se părea că în satul lor sunt încă multe lucruri neclare. Neica Grigore îl scula de cum cânta cocoşul, spunându-i să plece cu mieii la păscut.
– N-ai auzit cocoşul vestind ivirea zilei?
Şi fratele cel mare nu ştia de glumă. S-a tot gândit la această vestire a lumii când însoţea mieluşeii zburdalnici pe sub dealul din apropiere. Îi trecuse prin cap chiar ideea de a prinde seara cocoşul spre a-l ascunde în beci, să nu mai vadă sosirea zorilor, întârziind venirea lor. Dar i se păru o mare gogomănie, deoarece nu putea prinde nici măcar toţi cocoşii din sat, darmite pe ceilalţi.
Oricum, gândul la cocoş îl împinse în zilele următoare în atelierul vecinului. În timp ce neica Simion învârtea de zor roata olarului, de pe care îşi luau zborul o mulţime de ulcele, oale şi clondire minunate, Costache apucă în mânuţele sale o bucată din materia moale şi gălbuie, frământând-o pe toate părţile până ce aceasta se învârtoşi. Apoi îi dădu o formă zglobie.
– Ce făcuşi acolo? îl iscodi baba Rada, când intră în atelier cu te miri ce treabă.
– Iacă, un cocoş, îşi strigă răspunsul nepotul mult îndrăgit.
– Ptii, da.. frumos l-ai mai făcut! Ia dă-mi-l să-l bag la cuptor să prindă puteri. Cine ştie, poate apucă să şi cânte, glumi blânda femeie.
– N-ar fi rău, îi ţinu isonul neica Simion. Poate atunci ar auzi şi Costache crăpatul zorilor.
– Ei, lasă-le încolo de zori, are vreme să le guste amarul când o fi şi el ca tine. Îmi dai pasărea s-o pun la ars?
– Nu, bunică, până fac una mai frumoasă.
– Treaba ta, dar nu te da bătut. După cât bag seama, ursitoarele ţi-au menit mâini de aur.
– Lasă-l şi dumneata, vecino, nu-l mai râzgâia atâta. Nu vezi că şi aşa stă toată ziua căzut pe gânduri? Interveni autoritar olarul.
– Poate-i mai bine aşa, decât să fie nesocotit ca alţii în ceea ce face. N-ai văzut ce furcă mi-a cioplit, de s-a mirat tot satul?
– Bine, fie cum zici dumneata, dar acum gata cu joaca! Ce-ţi fac mieii, băiete?
– Du-te la ei, îl îndemnă bunica. Dar mai întâi treci sâ-ţi dau pâine caldă, scoasă adineauri de la ţest. Şi nu uita cuţitul! Cine ştie, poate-ţi iese vreo dihanie în cale, sau mai ciopleşti cu el vreo arătare măiastra.
Asemenea vorbe schimbară deseori între ei Costache şi baba Rada. Nimeni nu se bucură mai mult de plăsmuirile copilului ca bătrânica aceasta cu sufletul dulce ca mierea. Şi nepotul se străduia să-i aţâţe mereu această bucurie.
Într-o seară i-a dăruit bunicii un baston încrustat de el în pădure şi care se termină la capătul mai gros cu un căpşor de căprioară. În câteva zile ştiu tot satul de această ispravă. Bunica îl luase cu dânsa, chipurile să se sprijine în el, când îşi găsise de mers la o femeie de sub pădure, după o mână de lână cu care aceasta îi rămăsese datoare.
Şi mama Maria era mândră de Costache. Dar de când rămăsese văduvă se gândea oarecum înfiorată la viitorul lui. De olărit nu se prea lipise băiatul până la zece ani, iar din cioplit e greu de trăit în partea locului, unde mai la toată casa se află câte un dulgher iscusit.. Dovadă stau uşorii ce sprijină pridvoarele caselor, crestaţi cu gust de mânuitorii iscusiţi ai bărdiţelor.
De-ar avea bani, l-ar trimite la şcoală în oraş, doar minte ascuţită copilul avea berechet. Cureaua de pământ ce-o moştenise abia le ajungea pentru traiul de la o zi la alta. Gândurile acestea îi săpară mamei o cută adâncă în pragul frunţii. Năpădită de griji, biata femeie visa în tăcere la un viitor mai senin pentru fiul ei.
Îl purta îmbrăcat ţărăneşte, ca în satul lor. Când îl urmărea cu privirile până hăt departe, plecând cu mieii la păscut, se bucura de felul în care-şi ţinea traista voiniceşte pe umeri. Dar şi copilul îndrăgise trăistuţa ţesută de mâinile mamei în culori vii ca ale unei pajişti înflorite. În afară de mâncare, aci îşi punea cuţitul şi mai ales fluierul, care părea fermecat, scoţând mereu capul afară, parcă îmbiindu-l să-l răsfeţe cu o doină ciobănească. Cu fluierul se simţea mai în largul lui decât cu cărţile de la şcoală. Învăţătorul era aspru cu copiii şi nu ştia să se bucure de nicio bucurie a lor, întunecându-le sufletul.
Chiar serile pe la şezători bucurase auzul vecinilor cu cântece spuse din fluier sau cu vocea. E drept nu prea era dornic să se producă în faţa altora, dar aci îl atrăgeau povestirile despre întâmplări de altădată. Şi cum să nu-l încânte faptele fraţilor Buzeşti, ale lui Iancu Jianu sau ale Domnului Tudor, toţi răsăriţi viguros de prin părțile lor? Nici pişcăturile unor vorbe care priveau faptele cunoscuţilor din sat nu-i erau străine inimii sale. Iar dacă era îngăduit, trebuia să-şi răscumpere cumva acest privilegiu şi să le cânte oamenilor de dor şi jale.
Unii vecini au mers mai departe cu rugăminţile, văzându-l atât de îndemânatic la cioplit. I-au cerut să le încrusteze ba un căuc, ba o ramă de oglindă sau un jug de boi şi chiar o piatră de mormânt. Săritor la toate, Costache le cucerise inimile tuturor.
Numai când îl surprindeau uneori în zăvoi, stând culcat pe spate şi urmărind la nesfârşit zborul păsărilor în înaltul cerului, oamenilor li se părea că ceva nu e în regulă. De unde să bănuie ei la ce se gândea atunci micul sculptor? Visa oare la propriul său zbor? Doar Frusinica, surioara mai mică, părea că îl înţelege. Ei îi explica cu răbdare cum se înalţă şi cum planează liber zburătoarele. Şi ea se bucura ca la auzirea unei poveşti.
Într-o zi, maică-sa prinse întâmplător, prin ferestruica deschisă înspre grădină, crâmpeiele unei discuţii dintre Costache şi Fănuş, fiul vecinului. La auzul lor sufletul i se înnegură.
– Tu ştii ce-am văzut ieri când am fost cu mieii la păscut? I se adresă Costică acestuia.
– Ce?
– Cum să-ţi spun? Parcă de undeva din mijlocul Hobiţei se ridicase o columnă de fum care se tot suia spre cer, ca şi când cineva o trăgea în sus, de-o sfoară nevăzută.
– Ţi s-o fi părut numai. Doar şi eu am văzut fumul ridicându-se din coşurile caselor, iarna când e frig, dar după un timp acesta se risipea de tot.
– Da, asta am observat şi eu iarna. Dar acum, în mijlocul verii, cum să se ridice fumul drept în sus ca ciocârlia? Şi-apoi să-ţi mai spun o minune. Fuiorul acesta de fum nu avea margini precise. Din loc în loc se îngusta şi apoi iar se lărgea în timpul suişului. Ca să pricepi mai bine, uite, închipuie-ţi că uşorul din faţă al prispei voastre s-ar înălţa spre cer.
– Cum să se înalţe, Costache?
– Ei, iată ce întrebare! Desigur că el stă pe loc, dar dacă un fir nevăzut l-ar desprinde din pridvor şi l-ar înălţa drept în sus, şi dacă tu ai fi în curte, cum l-ai vedea?
– Cu groază.
– Văd că nu vrei să mă înţelegi, atunci să vorbim despre altele.
– Ba nu, îmi place povestea ta. Cred că fuiorul ce l-ai văzut avea crestături ca stâlpul nostru şi s-a tot înălţat până a găurit cerul, dispărând de tot.
– Dacă se întâmpla aşa, nu-ţi povesteam. Ai fi râs de mine, spunându-mi c-am avut o arătare.
– Şi oare nu-i aşa?
– Nu, pentru că această columnă n-a dispărut de tot.
– Te pomeneşti că a revenit înapoi?
– Întocmai.
– Dar a venit aşa de repede că a înghiţit-o pământul.
– Ei, iar te-ai grăbit.
– Spune-mi tu sfârşitul poveştii acesteia, stărui Fănuş bântuit de curiozitate.
– Când columna a ajuns în pragul nemărginirii, de se vedea ca un vârf de ac, parcă s-a produs un trăsnet acolo, încât a început să se rostogolească repede la vale, mult împuţinată de lungu-i drum. Abia când se apropiase de sălciile dinspre vale, baza ei începu iar să se îngroaşe. Dar marginile i-au rămas tot crestate ca stâlpul vostru.
– Şi?
– Asta-i tot.
– Îmi închipuiam eu că până la urma nu-i nimic de toată povestea asta.
– Cum nimic? Du-te la Moş Iancu prisăcarul să-ţi spună el că cele văzute de mine au fost aievea.
– Te pomeneşti că Moş Iancu, prisăcarul, a pus stăpânire pe această columnă şi o pot vedea în curtea lui? zise Fănuş cu ironie în glas.
– Aproape ai ghicit. O poţi vedea în prisacă, nu în curte. Eu mi-am lăsat o vreme mieii în seama dulăului nostru şi am alergat la locul unde căzuse minunea.
– Şi zici că stă acum culcată lângă prisaca bătrânului?
– Nu lângă, ci într-un stup din prisacă. Moşul mi-a spus că ce văzusem fusese un roi neobişnuit al unui stup straşnic de albine.
– Păi roiuri de albine am văzut şi eu până acum, exclamă dezamăgit Fănuş. Fireşte nu le-am cântărit cu acelaşi cântar ca tine, dar poate că dreptatea e de partea ta. Cam aşa se ridică norul de albine, strângându-se şi desfăşurându-se mereu. Dar nu mi-ar fi trecut prin minte să-l asemăn cu uşorii prispei crestaţi din loc în loc. Mi-a plăcut povestea ta mai mult prin felul cum ai văzut lucrurile. Hai la noi, să-ţi dau nişte pere!
– Acum nu pot.
– Dar ce treabă ai?
– Vreau să mă pregătesc de plecare.
– Cum, vrei să pleci din sat? Ai bani?
– Ei, tocmai că bani nu prea am, dar de plecat tot voi pleca.
– Unde?
– La Craiova.
– Ce faci acolo?
– Vreau să-mi umplu văzutul cu nemaivăzutul.
– Şi cum te duci?
– Pe jos.
– Nu-i departe?
– Fie cât o fi. Când obosesc mai zăbovesc şi eu la o geană de umbră. Trebuie să-mi cunosc ţara şi să ştiu cum se ciopleşte lemnul şi piatra prin alte locuri.
– Să-mi scrii şi mie cum e la Craiova. Poate vin şi eu.
– Ţi-oi scrie.
– Dar tu ai vreo adresă pe care să-mi primeşti răspunsul meu? Se interesă Fănuş.
– Da: Constantin Brâncuşi, Craiova.
– E de-ajuns? Se miră prietenul ceva mai mic decât el.
– Dacă n-o fi de ajuns îmi voi da eu seama şi-ţi voi scrie. Oricum până una-alta, adresa ce ţi-am dat-o e sigură pentru un timp. Scrie-mi pe ea, când ai vreo veste mai însemnată, nu aştepta până-ţi trimit eu răvaş.
– Cum e sigură pentru un timp?
– Până prind aripi.
– Şi atunci te înalţi peste lume ca norul acela de care mi-ai vorbit?
– S-ar putea.
În ochii mamei, care auzise discuţia, se cuibăriră doi stropi mari de lacrimi ţâşniţi parcă din inimă. Presimţea că li se apropia despărţirea. O durea, dar nu putea să se pună în calea acestui zbor. O lumină însă, în cele din urmă, un gând: „De i s-ar aşeza pe umărul lui o pasăre măiastră, să-l scoată la liman!”
În clipele următoare îşi văzu de treburile gospodăriei, parcă mai plină de însufleţire şi de speranţă.
*
De la imaginea coloanei suitoare spre cer, ce-l uimise pe micul gorjean şi până la plămădirea cu mâinile sale a celebrelor construcţii: „Coloana fără sfârşit”, „Masa tăcerii” şi „Poarta sărutului”, instalate în parcul oraşului Târgu-Jiu, au trecut zeci de ani. În acest răstimp, mâinile sale de de aur au făurit în numeroase variante din marmoră, bronz, gips sculpturile: „Pasărea măiastră”, „Pasărea de aur”, „Pasărea în văzduh”, inspirate din mitologia noastră populară. Căutarea esenţei zborului la păsări l-a ademenit şi spre alte limanuri, tălmăcind un ou ca „Începutul lumii”. Acestora le-a urmat: „Foca”, „Broasca ţestoasă”, „Peştele”, „Cocoşul”, ş.a. Nevinovăţia copiilor a întrupat-o în „Cap de copil”, iar în „Muza adormită” şi în „Cuminţenia pământului” a redat profunde sentimente omeneşti.
Pe bună dreptate marele nostru artist este considerat astăzi pe plan mondial ca părinte al sculpturii moderne. Dar câţi îşi pot închipui oare că unele dintre ideile sale s-au desprins cândva dintr-un roi de albine?
Profesor, PRIESCU ION

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here