Aşa spune o zicală a poporului nostru, şi nu întâmplător fiindcă în trecutul său zbuciumat, pădurea i-a fost refugiu, în faţa celor care au atentat la fiinţa sa. Istoria, chiar dacă este ignorată astăzi de către unii convivi, ne stă mărturie în cele două milenii de existenţă înscrise, împotriva cuceritorilor români, a năvălitorilor din răsărit, a turcilor, tătarilor şi alte naţii care au râvnit la meleagurile noastre.
Aceste fapte sunt legate şi de pădure, care a fost scut de apărare şi adăpost pentru luptători şi populaţie.
Dar cam odată cu unirea principatelor române, au început tăierile masive ale codrilor seculari, cu deosebire în locurile uşor accesibile, adică la deal şi la câmpie. Munţii cu pădurile lor au mai rezistat un timp, dar şi acolo au fost tăiaţi codrii de răşinoase.
Explicaţia acestui fenomen se găseşte în creşterea demografică, precum şi deţinerea de venituri prin exploatarea lemnului. Astfel, s-a ajuns ca aproximativ 26% din suprafaţa ţării să fie ocupată de terenuri forestiere, o bună parte din acestea fiind păduri brăcuite, de calitate slabă. Cam puţin, dacă avem în vedere situaţia ţărilor din occident, în special cele nordice, unde suprafaţa ocupată de păduri reprezintă peste 30% din teritoriu. În aceste condiţii, având în vedere şi încălzirea globală mondială, România este în pericol de deşertificare, ceea ce loveşte în nivelul de trai în special al populaţiei din sudul ţării. De aceea, nu întâmplător, în urmă cu doi ani parlamentul a adoptat noul Cod silvic, legea de bază a pădurii. Acesta prevede în mod clar regulile de gospodărire a fondului forestier, indiferent de proprietarul acestuia. Într-un capitol distinct este prevăzută împădurirea a două milioane de hectare în terenuri cu altă destinaţie decât cea silvică. Adică crearea de perdele forestiere şi refacerea terenurilor neproductive, degradate sau nefolosite, cu termen până în anul 2035. Este un program ambiţios, la care trebuie să participe întreaga populaţie şi în primul rând, personalul silvic, care trebuie să atragă populaţia la această acţiune. Nu ştim ce s-a înţeles de către unii sau alţii, însă mass media ne informează aproape zilnic despre tăierile ilegale de pădure, despre furturi de lemne, dar şi despre nemulţumirile unor oameni în legătură cu retrocedarea suprafeţelor forestiere ce li se cuvin. Mai aflăm că poliţia şi jandarmeria au intervenit pentru oprirea jafului din pădurile statului şi cele particulare, dar mai puţin se spune despre participarea pădurarilor, a şefilor de districte silvice şi a celorlalţi silvicultori. Să credem că aceştia nu sunt interesaţi de apărarea fondului forestier, aşa cum prevede Codul silvic, ori sunt părtaşi cu mafia lemnului, la tăierile ilegale de arbori. La fel se pun nişte întrebări la cele relatate de domnul George Cinculeanu în cotidianul ”Gorjeanul” din 26 ianuarie a.c. sub titlul ”Între Ciocan şi Nicovală”. Dânsul ne spune că deşi este proprietar de pădure şi a întocmit dosar cu contract de pază, împreună cu organele silvice în urmă cu doi ani, pădurarul şi brigadierul refuză să-i facă marcarea lemnului necesar pentru încălzire, fiindcă nu are semnele de mejdină pe teren. Legislaţia prevede însă că aceste semne de mejdină se stabilesc cu ocazia punerii în posesie în prezenţa organelor silvice şi a proprietarilor de păduri, iar paza pădurii se face pe bază de contract semnat de ambele părţi, un exemplar fiind pus la dispoziţia proprietarului. Aspecte ca acestea nu sunt singulare în satele din zona de deal, fiindcă în zona de munte pădurile au fost retrocedate şi sunt gospodărite în sistem de asociaţie (obşti). De ce această situaţie confuză, de care profită hoţii de lemne?
În primul rând, pădurarii şi şefii de districte, nu au întocmit contracte de pază cu toţi proprietarii de păduri, ci numai cu aceia care au insistat, dar nici acestora nu le-a fost restituit un exemplar, aşa cum este normal. Se pare că nu au interes, dar vin totuşi la marcări şi încasează taxa respectivă. Proprietarul de păduri plăteşte impozit la stat, pe baza contractului de pază, plăteşte silvicului alţi bani, pentru marcarea arborilor dă alţi bani. Şi după toate acestea, tot el trebuie să se lupte cu hoţii de lemne. Nu vi se pare că este prea mult, mai ales că o bună parte din posesorii de păduri din zona de deal sunt oameni în vârstă, ori nu locuiesc în localitatea respectivă? Această dispută, creată artificial, nemulţumeşte populaţia rurală, care nu cunoaşte nici obligaţiile şi drepturile ce i se cuvin potrivit legii, crează animozităţi ce conduc în final la proasta gospodărire a pădurii. Silvicul marcă pentru tăiere 10 arbori, dar se taie dublu fără a fi tras la răspundere. Cei mai şmecheri, consideră că pot să taie cât vrea şi când vrea din pădurea primită la retrocedare. Nu se respectă perioada de tăiere şi cea de restricţii, nu se protejează seminţişul şi lăstarii şi nici alte reguli necesare dezvoltării durabile a pădurii. Se poate spune că nu toţi cei implicaţi în acţiunea de gospodărire a fondului forestier înţeleg să conlucreze pentru binele pădurii existente. Ori, se ştie că mai uşor este să păstrezi ceea ce ai decât să creezi păduri pe suprafeţe din afara fondului silvic. Scriind aceste rânduri, îmi vine în minte o întâmplare la care am fost martor în anii 60 ai secolului trecut. Am fost delegat de conducerea fostei Întreprinderi Forestiere Tg-Jiu, la care lucram, să merg la Valea cu Apă pentru rezolvarea unei probleme de serviciu. Împreună cu şeful Ocolului Silvic, Valeriu Poenaru, am plecat cu o trăsură de la sediul Ocolului Peşteana, pentru a ne întâlni, la un loc anume, cu brigadierul Belgiu, care a fost înştiinţat. Pe drum ne-a prins ploaia şi a trebuit să ne refugiem la o casă de lângă şosea.
După încetarea ploii ne-am continuat drumul către Fărcăşeşti. L-am găsit pe brigadier la punctul stabilit, ud leoarcă, deşi la câţiva zeci de metri era o casă unde se putea adăposti. Era o disciplină, ca la armată. Nea Belgiu a fost recrutat de către fosta Casă Autonomă a Pădurilor Statului(C.A.P.S) pentru a gospodări pădurea statului din Valea cu Apă. Am aflat că atunci cererea de angajare a silvicultorilor se făcea printr-o anumită procedură. Un inspector a verificat dacă are armata făcută, dacă nu-i beţiv, dacă pământul şi casa sunt bine îngrijite, dacă se bucură de prestigiu în sat. Apoi a făcut şcoala de pădurari la Brăneşti Ilfov şi a primit pădurea în primire. Deci se cereau atunci nişte calităţi: disciplină, cinste, conduită ireproşabilă. Câţi dintre silvicultorii de astăzi, pot să fie exemple în meseria aleasă şi să se bucure de aprecierea populaţiei? Nădăjduim că domnul director Novac, de la Direcţia Silvică a judeţului nostru, pe care îl cunoaştem ca un om integru „legat de meserie”, va reuşi să scoată din inerţie, subalternii şi colaboratorii, pentru ca toate pădurile Gorjului să fie păzite şi protejate potrivit legii. În acelaşi timp se pot asigura fondurile necesare pentru plata salariilor şi a celorlalte cheltuieli. Experienţa şi tradiţia muncii depusă pentru buna gospodărire a fondului forestier, a silvicultorilor pensionari şi a celor trecuţi în lumea umbrelor, trebuie continuată de tinerii noştri colegi, în această perioadă dificilă.
Ing. Constantin Călugăru
