Se povesteşte, mă rog, bunica ne povestea, când ne ţinea pe mine pe genunchi şi pe soră-mea pe pernă, că erau doi tineri mult frumoşi şi tare îndrăgostiţi.
Când am crescut mai mare am aflat că şi la alte popoare au fost astfel de tineri. Dar bunica mea se jura că aceşti doi tineri erau vecini cu ea, şi-i dădeau lacrimile de câte ori ne spunea povestea.
De la un timp ajunsesem s-o spun eu înaintea ei şi s-o corectez, că ea nu-şi mai putea ţine lacrimile.
Povestea, pe scurt, o ştiţi şi dumneavoastră, iubiţi cititori, povestea despre doi tineri, ea de 16 ani, el de 17 ani, care se iubeau. Despre frumuseţea lor este inutil să vă vorbesc că eu aş cădea în descrierea unei fete de la ţară, şi a unui fecior care, pe la 17 ani prindea mrene în Bistriţa şi ţipari pe râul de la poartă, care ducea pe atunci, ehe ce vremuri, pe umerii săi şapte mori. Dar după cum dumneavoastră sunteţi oameni citiţi, mai citiţi decât mine, şi mai umblaţi pe cărările basmelor, vă puteţi imagina că tinerii mei s-ar fi putut trage şi din familii de nobili, dar vă spun eu, erau copil de ţărani simpli şi tare muncitori, care se ajutau la munca câmpului. Toţi cunoşteţi, că şi dumneavoastră aţi fost legănaţi pe genunchii bunicii, că tinerii se iubeau, dar părinţii, de la o vreme, să-şi dea în cap… Şi asta aşa din senin, de parcă cineva luase ţărână de unde se încaieră câinii şi aruncaseră pe ei.
Mă rog, şi aici trebuie să ne dea lacrimile, de atâta dragoste între ei şi ură între părinţi, cei doi tineri au hotărât să se otrăvească. Proiectul fiind pus în lucrare, Dumnezeu i-a unit prin moarte. O nuntă precum numai în Mioriţa.
Şi, după cum ne povestea bunica, cele două familii se duceau în fiecare dimineaţă la mormântul copiilor lor. Puneau flori şi aprindeau lumânări… şi plângeau. Ce jale pe ei că nu aveau decât pe aceşti doi copii.
De atâtea lacrimi, pe mormântul feciorului a crescut un brad, iar pe mormântul fetei o iederă, mormintele fiind unul lângă celălalt. Şi bradul creştea şi iedera creştea. Frumos ca un tânăr pe pământ, bradul a devenit şi mai falnic, şi, într-o dimineaţă, când cele două mame puneau ca de obicei flori, sub ochii lor, iedera s-a ridicat uşor de la pământ şi a îmbrăţişat cu amândouă mâinile, ca o mireasă, mirele în faţa altarului.
De atunci, bunica săraca, spune că n-ar mai fi certuri sau neînţelegeri între oameni. Că numai dragostea ne poate ţine uniţi şi credinţa în Dumnezeu. În ce mă priveşte, cred în această poveste, că la fiecare poartă unde creşte iederă se află şi câte un arbore îmbrăţişat de ea. Cu dragoste şi patimă.
o poveste de Ion Căpruciu
