Botezul focului

1177

Oricare ar fi vârsta cititorului, fiecare are un erou îndrăgit, distins în lupte în decursul timpurilor pentru apărarea gliei strămoșești. Mulți dintre cei vârstnici s-au cunoscut in iureșul bătăliei, fie în cadrul unei divizii glorioase, într-un regiment cu nume de viteaz sau în detașamentul cu nume de legendă ,,Păuliș”. Alții care au trăit anii războaielor îi îndrăgesc pe eroii din cărți, de pe peliculele documentarelor, din media dar mai ales din amintirile povestite de foștii luptători, pe câți îi mai avem alături. S-a încetățenit la noi practica de a pune la dispoziția cititorilor faptele de arme ale înaintașilor, relatate de înșiși eroii lor, care de cele mai multe ori sub semnul modestiei dovedesc zgârcenia în a-și sublinia meritele. De aceea, pe seama altor eroi în aceste lucrări memorialistice sun evidențiate fapte care, de cele mai multe ori sunt fapte legendare.
Despre unul din eroii mai puțin cunoscuți doresc să relatez:
L-am cunoscut cu zeci de ani in urma pe regretatul general-locotenent Mihail Corbuleanu, unul dintre comandanții Diviziei 18 infanterie. Își însăila pe atunci amintirile de pe front grupate după aceea în lucrarea memorialistica ,,De pe Mureș pe Morava”. Deși în convalescenta după o intervenție chirurgicală, generalul comandant a avut răbdarea să întrețină cu mine, în casa sa din București, o discuție de aproape doua ore. Îmi relata povestitorul despre rezistența opusă de inamic diviziei pe care o comanda, la încercările acesteia de forțare a râului Tisa. Regimentul 18 ,,Gorj” a suferit multe pierderi în sectorul său de forțare. La un moment dat, s-au constituit două plutoane de infanterie dintre numeroșii voluntari care s-au oferit. Comanda o aveau doi comandanți de plutoane, tot voluntari, printre care și sublocotenentul rezervist Victor Davițoiu. A te oferi ca voluntar într-o acțiune care până atunci nu adusese decât pierderi, mi s-a părut ceva nobil. De aceea am ținut neapărat să-l găsesc pe unul dintre ei, pe însuși eroul de la forțare, având garanția bătrânului general că el a scăpat cu viață. Jurnalul de operații al Regimentului 18 ,,Gorj” și indicațiile altor luptători m-au dus pe urmele lui Victor Davițoiu. Nu mi-a fost deloc greu. L-am găsit într-un orășel de provincie, reședință a bravului regiment sub faldurile căruia a cunoscut botezul focului și a cunoscut victoria.
L-am surprins la serviciu. Venise mai devreme, din obișnuință, cum spuneau colegii de muncă. Lucra ca economist principal la Secția de planificare a Sfatului Popular regional Târgu-Jiu. Am solicitat două ore, obținute ușor, și într-o încăpere liberș am avut ce povesti, depășind timpul stabilit. De fapt, eu ascultam, punând întrebări doar pentru înțelegere. M-a impresionat memoria dânsului, prezentând episoade ale războiului în imagini clare pe care le aveam în față și care se derulau odată cu povestirea: nume de oameni, șefi sau subordonați, cotele din teren, starea vremii sau a terenului, starea tehnicii de luptă.
Puțin emoționat, a început povestirea, aflând că la 28 Martie 1944, întors de la Școala militară ofițeri rezervă din Câmpulung Muscel, s-a prezentat la Regimentul 18 ,,Gorj”, cu gradul de elev adjutant. Se făceau ultimele pregătiri în vederea plecării pe frontul din răsărit. Fiind singurul specialist în aruncătoarele de 120mm, a fost numit instructor pentru contingentul 945, tineri din care și-a format un pluton numai din gorjeni. Cu acesta a plecat pe frontul din Ardeal după 23 august 1944, înglobând toată partea sedentară rămasă pentru instruire.
Destul de greu, prin marș forțat au ajuns la sud de Aiud, după care, străbătând mai multe localități au ajuns în Mirăslău, un sat între doua dealuri pe o vale ce ducea spre pădurea Urca și satul Ormeniș. Aci coloana s-a oprit, timp în care comandantul regimentului, locotenent-colonelul Enăchescu, prin curier îi transmite ordinul să se prezinte la primăria Ormeniș unde urma sa aibă loc adunarea cadrelor.
În momentul când comandantul a început a ne explica planul luptei, o salvă de artilerie inamica a nimerit casa aflată la doar 10 metri față de primărie, din care n-a mai rămas nimic. Va închipuiți, domnule căpitan, ce-ar mai fi rămas din noi? Îl ascult pe nerăsuflate pe eroul povestirii, când deodată, trage aer in piept, și pe nerăsuflate, posomorât, spune cu o voce tremurândă …,,și de aici începe greul!” Bineînțeles, adunarea ofițerilor n-a mai avut loc, fiecare comandant de subunitate mergând la militarii din subordine.
Cum a ajuns la pluton, tot prin curier primește ordin de la statul major să amplaseze aruncătoarele în vale, pe direcția cotei 431 de pe dealul Hodăilor-pădurea Urca-satul Ormeniș. A executat întocmai, a doua zi dimineață a calculat elementele de tragere și aștepta ordinul de tragere în vederea pregătirii atacului. Îl priveam cum povestea, cu emoție în glas îmi spune că era sigur de reușita misiunii. Pentru ca cititorul să înțeleagă mai bine, apreciez necesar să-l ascultam pe sublocotenentul Victor Davițoiu:
,,Emoții aveam. Vă închipuiți, prima mea misiune, era vorba de priceperea mea și mai ales, era prima mea tragere cu proiectile de război pe care-o executam cu plutonul. În sfârșit, mi-am scos harta, raportorul, am ordonat telefonistului să mă urmeze și am urcat pe o creastă de unde se vedea cota și pădurea. Am determinat coordonatele locului și la ordin, a plecat prima lovitură. Am auzit-o doar. Bună pe direcție, dar scurtă. Foc a doua lovitură – a căzut exact pe cotă. Va închipuiți ce bucuros eram! N-a trecut mult timp că am primit ordin să trag cu cele doua aruncătoare (atâtea aveam). Tirul a fost așa de bine reglat încât loviturile cădeau numai și numai pe cotă. La un moment dat am rămas fără proiectile. Locotenent colonelul Răceanu, locțiitorul comandantului împreuna cu alți ofițeri și ostași, cărau cu spatele lăzile cu proiectile. Noi am încetat focul. Mai apoi, cu infanteria în atac s-a cucerit cota. Dar bucuria a fost scurtă. Ungurii au atacat cu tancuri, ai noștri fiind respinși. Am primit din nou ordin să reiau tragerea pe cotă. Imediat am trecut la execuție și timp de 5 minute am ținut cota sub un bombardament continuu. Cota 431 de pe dealul Hodăilor, a fost recucerită! Plutonul meu de la aruncătoare exaltau de bucurie! Și eu!”
Reluăm împreuna firul discuțiilor noastre, când în urmărirea inamicului, regimentul ajunge la Turda, oraș complet distrus. La ,,Băile Sărate” se contopește cu Regimentul 18 venit de pe frontul de la Iași, partea operativă, care dispunea și de două companii de aruncătoare 120 mm. Una a regimentului, cealaltă, la dispoziția Marelui Stat Major, la care este repartizat slt. Victor Davițoiu. Această repartiție i-a produs o mare mâhnire sufletească! Repartiția prevedea să-și ia numai o parte din militarii plutonului. Suporta cu greu să se despartă de ostașii plutonului său, îi știa atât de bine pe toți, împreună la bine și la rău. Toți îi erau dragi, cu ei îndeplinind prima lui misiune. Așa că hotărăște să îi aleagă ,,la căciulă “, cu mare durere în suflet lăsând sorții să aleagă în locul lui. O durere nu era destulă. Înaintând spre nordul țării și eliberând multe localități, primește ordin să predea aruncătoarele Regimentului 36 Artilerie, venit de pe frontul de la Iași fără tunuri. Se despărțea atât de militarii plutonului care-l iubeau foarte mult urmând a fi repartizați altor subunități din regiment, cât și de aruncătoarele ce le dirija cu multă măiestrie.
L-a mai liniștit măsura luată că deși era cel mai tânăr ofițer de specialitatea aruncătoare, sublocotenentului Davițoiu i se va încredința comanda acestora când se necesită trageri cu acest armament. Fără oameni, fără aruncătoare, devenise singur, doar cu ordonanța, un Bănățean de origine cehă, foarte corect și onest. Fusese numit la o companie de pușcași, comandant de pluton, în misiune pe linia întâi a frontului. Sufletul lui bun nu l-a lăsat sa-și ia și ordonanța în linia întâi, acesta, soldatul Blaha Ignat rămânând la Trenul de luptă. S-a gândit că dacă poate să-i salveze viața, de ce nu ar face acest lucru. Venea în fiecare seară și-mi aducea schimburi și mâncare. Ceilalți ofițeri țineau ordonanța lângă ei, acolo pe linia întâi. M-a impresionat până la lacrimi gândirea și sufletul acestui mare OM , Victor Davițoiu, încercând să cruțe viața lui Ignat, ferind-o de posibilul imposibil, mergând sănătos după război acasă, în Banatul lui drag. Ar mai fi destule episoade pline de eroism, uneori până la sacrificiu. Din grija de a nu-l obosi, era totuși la serviciu, cu permisiunea dânsului citim din scrisoarea trimisă mie, datata 09 Iunie 1967:
,,Toată dimineața zilei de 24 Martie 1945 a fost liniștită. Telefonul nu ne-a mai deranjat. După amiaza însă a început să zbârnâie. Am ridicat receptorul, la telefon, comandantul regimentului colonelul Morfei. Mi-a ordonat să rămân pe telefon cu divizia, trebuind să fac reglarea tragerilor de artilerie deoarece grupul lor de comandă de la punctul de observare nu avea timpul necesar. Mi s-a precizat poziția de tragere, urmând ca eu să calculez elementele de tragere. Am spus ostașilor mei misiunea, am luat un sergent și am pornit împreună spre observatorul meu. Un sergent, nu cel pe care-l luasem îmi spune, ,,domnule sublocotenent, nu vă duceți, sa vină ei să-și regleze tragerea”. Nu l-am luat in seamă. Am făcut calculele și am cerut legătura cu artileria. Primele lovituri au căzut pe obiectiv. Când am cerut să se tragă cu toate tunurile, în jurul meu a apărut o ceată de 10 călăreți comandați de un locotenent, la care am strigat cât m-a ținut gura să se îndepărteze. Era grupul de comandă al artileriei, dar era deja intrat în vizorul inamicului. Pentru că imediat un proiectil de aruncător a explodat în fața noastră, altul în spate și al treilea în copacul sub care eram. Știu doar că am văzut când mi-au căzut tablele de trageri din mâini și atât, trezindu-mă la strigătele sergentului.
Am fost așezat pe o targă fixată pe un cărucior tras de un căluț până la postul de prim ajutor al regimentului și de aici la ambulanță. Am fost apoi internat la spitalul din Lucenec, suportând greu operația la spate și la picior. Rănirea fiind gravă, am fost evacuat în țara cu un tren sanitar. Când am văzut peronul gării din Oradea m-au trecut lacrimile de bucurie că am ajuns să văd pământul drag al patriei noastre.
Ziua de 01 Aprilie 1945, ziua sosirii la București, ziua internării la spitalul Z. I. dr. Mincu, internare ce a durat pana la 20 Iulie același an”.
Astfel și-a încheiat campania ultimului ofițer care mai rămăsese pe front dintre cei plecați din Târgu-Jiu cu Regimentul 18 ,,Gorj”. În loc de încheiere menționez că jurnalele de operații ale regimentului au consemnat la momentul potrivit faptele de arme ale bravilor săi ostași sau evenimente importante din timpul desfășurării luptelor. Astfel, intervenția și profesionalismul sublocotenentului, îndeplinindu-și misiunea folosind pentru prima dată proiectile de război, rămân scrise pentru eternitate:
,,Focul brandurilor de 120 mm ale grupului a avut o intervenție fericită, reușind să oprească infanteria inamică, astfel că numai un tanc inamic ajunge la creastă, dar nefiind urmat de infanterie se înapoiază în pădurea de la imediat sud de localitatea Urca.”
Același jurnal de operații înscria rănirea sublocotenentului Victor Davițoiu la 22 Martie 1945, ora 19,00:
,,La un contraatac dat batalionului doi de către inamic este rănit slt. rezervist Victor Davițoiu”
În al doilea rând m-a uimit bunătatea sufletului său. Am lucrat cu oameni și între oameni. Privesc înapoi și rareori găsesc dintre cei care depășesc limita medie a bunătății lor. Și-a iubit subordonații, ostașii lui de la aruncătoare, ca pe frați. Adeseori se deplasa de la Târgu-Jiu la Brădiceni pentru a-l revedea pe Nicu Racu, fost ostaș al plutonului său, care și-a lăsat piciorul drept pe câmpul de bătălie.
În clipe de repaus, se întâlneau în grădina publică a orașului pe una din băncile așezate de-a lungul aleii dintre ,,Poarta Sărutului” și ,,Masa Tăcerii” doi prieteni. Prieteni din copilărie. Era eroul rândurilor de față și fostul slt.Grigore Giurgiulescu cel care în Noiembrie 1944, văzându-l răpus pe trăgătorul de la pușca mitralieră i-a luat imediat locul. Deschizând un foc puternic a nimicit complet o grupă inamică ce încerca să se înfiltreze în spatele companiei.
Și povesteau ore întregi. Erau clipele când firul amintirilor aducea la iveală vitejia poporului român.
Dan Neicutescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here