De ce am iubit eu fetele şi le mai iubesc încă şi azi, şi ele pe mine, te rog să nu fii cârcotaş…
Că te aud Măriile şi Ilenele şi Filoftiile şi o să se trezească în ele amintirile.
Şi dragostea, dragostea dacă bate vântul suflă păpădiile înflorite la margini de margini şi mai dincolo. Într-o zi mergeam cu trenul la Timişoara, oraşul acesta îl vizitasem întâia oară pe la 14 ani, când la o răspântie, lumina roşie, galbenă, verde, la semafor, însemna ceva pentru bănăţeni ,dar pentru mine, un copil încă neînţărcat la culorile care o să le mai pună pictorul în realitatea de zi cu zi. Drumul cel mai drept într-un triunghi dreptunghic era ipotenuza, dar unul cu şuierul la gură, cunoşteam sunetul că-l întrebuinţasem şi eu pentru oi, m-am oprit, bă tu nu vezi zebra, zebra zic eu, am văzut-o odată la munte când i-am dat un pumn de grăunţe, că doar nu se ţine după mine şi aici la Timişoara, numai dacă n-o fi fost cumva o zână… Bă tu faci mişto de mine, arată-mi buletinul, de unde zic eu, că încă nu am paisprezece ani.
M-a lăsat în plata Domnului, dar nu după ce mai întâi mi-a arătat cum se traversează pe la semafor.
Aceste amintiri îmi veneau în minte când acum călătoream la clasa a I-a, graţie unui binefăcător.
Trenul era accelerat. Nu oprea decât în câteva staţii. Pe la Lugoj, trenul era de noapte, începeau zorile să intre pe fereastră, până când să deschid eu bine ochii răsări soarele, unul mare cât o baniţă plină cu struguri. Ies afară pe culoar, ridic geamul să iau puţin aer şi puţin ameţit când mă întorc greşesc compartimentul şi la geam o domnişoară cu ochi negri de păcură şi ea albă ca o bănăţeancă dată cu lapte pe obraz. Moţăia uşor…
Eu încă nedezmeticit, după o noapte de nesomn, cum am văzut-o jur că am crezut că e o zână care a venit în compartimentul meu, am luat-o în braţe şi am sărutat-o, lung, lung, direct pe gură.
Şi ea a rămas ca o icoană, a ridicat mâna dreaptă, dar eu iar am sărutat-o, se vedea flacăra din mine cum e în stare să ardă tot compartimentul.
Şi trenul mergea şi pasagerii încă nu se treziseră în compartimente, clasa a I-a pe vremea aceea era cam goală, 10-11 pasageri în tot vagonul.
Am mai ţinut-o în braţe, am mai sărutat-o şi ea pe mine cu mult foc.
Dar cineva, nu ştiu cine, cred că şeful de tren a anunţat staţia Timişoara.
Am coborât. Ea avea o colivie în care erau doi papagali, aş putea să-i descriu, dar mi-era teamă că trenul porneşte mai departe.
Îmi amintesc că unul striga Ion, Ion, am visat azi noapte pe unul Ion şi am strigat Ion, de aceia papagalul a reţinut numele…
Cum o chema pe această zână pe care eu am sărutat-o mi-a spus ea, martor îmi e Dumnezeu că nu a mai fost altul înaintea mea!
Ehei, dacă trenul ar fi mers până la Arad m-aş fi dat jos să-i dăruiesc un inel dintr-un fir de iarbă sau doi cercei din două cireşe dintr-un cireş, că toţi cireşii se coceau pe atunci.
ION CĂPRUCIU
*Povestirea face parte din volumul al doilea „Amintiri din Casa Amintirilor”, aflat în curs de pregătire. Primul a apărut la Editura MĂIASTRA, Târgu Jiu – 2013, fiind dedicat lui Ion Popescu-Brădiceni (I. Predo)
