Şi această carte a domnului Sorin Popescu uimeşte: prin truda documentaristică, prin topofilie, prin heraldica aferentă familiilor, prin arta portretului, prin acribia ştiinţifică.
Este de ipso et de facto o reuşită aventură de genealogie istorico-socială, de imagologie desprinsă din secolele XVIII – XIX, reproiectate într-o actualitate perpetuă, sub semnul ontologiei subiective şi totuşi obiective.
Eu, comentatorul de serviciu al “Gojeanului”, detectez însă, ca prioritară, tema oedipiană a relaţiei tată (Aurelian) – fiu (Sorin) coexistentă cu o alta la fel de… arhetipală: cultul strămoşului tutelar, glorios, sacrificial etc.
Cronica mea de întâmpinare începe prin a-l elogia pe scriitorul Sorin Popescu, al cărui dosar de cerere de intrare în U.S.R. l-am depus personal la Asociaţia din Craiova. N-am ştire în ce stadiu se află demersul, dar am început să mă îndoiesc de buna credinţă a celor care diriguiesc „masa” scriitorilor olteni membri şi nemembri.
Scriitorul Sorin Popescu mânuieşte uneltele naraţiunii cu supleţe. Limbajul glisează subtil spre un realism crepuscular, a cărui frumuseţe rezultă din atmosfera de reverie motivantă, evocatoare a unui paradis dispărut: lumea clasei mijlocii autohtone, inutil distrusă de crâncenul regim stalinisto-dejist, populată cu figuri încărcate emoţional, vibrând patriotic, emanând o energie morală transcalitativă (a se înţelege: altruistă – n.m., I.P.B.).
În această întreprindere copleşitoare prin ispita lui «restitutio in integrum» şi, secundar, a lui «in illo tempore», Sorin Popescu se risipeşte, se răsfaţă stilistic, fără a-şi pierde „cartezianismul” (a se citi: raţionalismul verbului exact, al numelui arhaic, d’autrefois – n.m.) redactării, mecanism funcţional reconsiderat mai degrabă din perspectiva vechilor cronici moldovene, muntene, oltene etc., întrucât data istorică e atent scoasă în relief, aceasta de fiecare dată redesenată semnificativ.
După „Nostalgii”– „File din istoria unei familii gorjene” –, această predare de ştafetă este tributară, cu program, modelului personalităţii de excepţie, a cărui contribuţie la dezvoltarea prezentului se revendică dintr-o tradiţie multiseculară spre a-i fi, cumva, de folos unei posterităţi încă însetate de adevărul… adevărat, acel adevăr pe care Lucian Boia îl consideră ca fiind imposibil (s.m.) de a rămâne mereu nerostit, sub ostracizarea unor forţe oculte, diabolice, antiromâneşti.
Evident, Sorin Popescu îşi asumă şi acea aură a unei filosofii individualizate, cu dimensiuni care rezonează metafizic cu dorinţa neuitării şi cu voinţa testamentară a celui care se consideră îndatorat să dea strălucire – ca Tudor Arghezi – acelor ramuri obscure / ori dimpotrivă prodigioase / economic şi cultural, politic şi omenesc, din Târgu-Jiu, din Gorj…
Un asemenea exerciţiu de admiraţie trădează în persoana care-l practică un sentimentalism imposibil (s.m.) de autocenzurat, freudian vorbind, şi o înaltă trăire etic-estetică, reconstruită, cu tehnica arheologului, din cioburi de bibliografie neromanţată, dimpotrivă uzând de tiparul transparent al surselor / resurselor avute la îndemână.
Tablourile fotografice devin autentică frescă de epocă, feţe luminoase cu priviri sincere, încrezătoare în destinul… implacabil te asaltează fără să te obosească, întrucât aerul e de nesfârşită sărbătoare (ca de pildă nunţi, botezuri, praznice, aniversări ş.a.m.d. – n.m., I.P.B.), iar curgerea timpului din ireversibilă pare să permită imposibila întoarcere (s.m.), iată pe calea unei scriituri mereu fascinate de marea istorie a neamului.
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie
