Prin semnarea Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920, s-a pus capăt unei nedreptăţi istorice făcute României, sau mai exact Ardealul nostru străbun avea să revină la trupul patriei mamă. Numai că ungurii nu s-au împăcat şi nu se împacă cu gândul nici astăzi, că după dezmembrarea Imperiului austro ungar – un conglomerat de naţionalităţi asuprite, nu mai este posibilă revenirea la o Ungarie Mare şi prin urmare, ei continuă să se manifeste deschis şi gălăgios, colportându-şi prin toate mijloacele şi formele de acţiune intenţiile revizioniste.
Altfel spus, nici nu se uscase bine cerneala de pe tratat că au şi dezlănţuit o vehementă campanie iredentist-revizionistă, de atunci şi până astăzi, aici în zona carpato- dunăreană, dar şi în multe alte colţuri ale lumii. Încă din perioada interbelică au declanşat o dementă propagandă antiromânească, dar şi numeroase demersuri diplomatice prin care să conştientizeze opinia publică, dar în special autorităţile la vârf ale diverselor state occidentale privind pretinse nedreptăţi făcute Ungariei prin tratatele de pace de la Paris. În întreaga Ungarie erau auzite chemările şovin – revizioniste; în şcoli şi biserici, prin presă şi instituţii de cultură, în cazărmile militare şi instituţiile publice etc, urmărindu-se astfel o cultivare agresivă a sentimentelor naţionalist –iredentiste, iar de aici revizuirea graniţelor „nedrepte” stabilite la Trianon, adică „răpirea” Ardealului de la Ungaria .
Cea mai intensă propagandă şi activitate antiromânească, dar şi contra statelor vecine – succesoare ale fostului Imperiu austro-ungar – Cehoslovacia şi Iugoslavia, s-a desfăşurat pe vremea guvernelor hortysto-fasciste, fiind implicate în bătălia lor revizionistă, aşa-zisele societăţi cultural –ştiinţifice chemate, a face educaţie patriotică în rândul populaţiei. În avangarda acestora şi-a exercitat rolul Uniunea Naţională Maghiară condusă de diverşi sus-puşi demnitari, având şi filiale în SUA şi în ţări ale Europei Occidentale. Mai exact, atât în Ungaria cât şi în afară, sub deviza „Ungurii ce se deşteaptă”, aveau scopul declarat de refacere a Ungariei Mari, dovadă că ceva mai târziu în 1939, sub îndemnul autorităţilor hortyste, au mai scos pe piaţa culturală europeană dar nu numai, cărţi şi lucrări adresate cu precădere tineretului, ale căror conţinuturi virulent şovin-naţionaliste, făceau trimitere la exterminarea românilor prin toate mijloacele; tortură, asasinat, otravă, foc, ş.a.m.d.
De altfel, această idee a exterminării românilor din Transilvania a fost preluată după ce în ziarul „Pesti Hîrlop” din 15 aprilie 1932, se lansase prigoana împotriva românilor, căci odată cu recuperarea Ardealului, daco-românii vor trebui să dispară de pe acest teritoriu, ori să se acomodeze rapid, inclusiv printr-o maghiarizare forţată. După cum, în străinătate programul de propagandă al autorităţilor şi oficinelor hortyste avea să se realizeze prin tipărirea de ziare, reviste, broşuri, etc., evident în limbi străine dar şi în limba maghiară pentru diasporă care, la rândul ei desfăşura o intensă activitate propagandistică, revizionistă, antiromânească. S-a întâmplat mai ales, după 1926-1927 când Liga Maghiară finanţată deopotrivă de către guvernul Hortyst, Ministerul Culturii şi organizaţiile industriaşilor şi latifundiarilor unguri, a declanşat o puternică ofensivă diplomatică împotriva Tratatului de la Trianon, sau mai concret pentru discreditarea prevederilor acestuia, dar şi a semnatarilor beligeranţi, în decursul anilor 1927-1940 aveau să se tipărească şi difuza în străinătate peste 220 de cărţi, reviste, ziare, broşuri, manifeste, atât în limba maghiară, dar şi în limbile de circulaţie europeană, deplângându-se soarta Ungariei milenare.
A urmat apoi perioada Dictatului de la Viena (30 august 1940), prin care România a fost obligată să cedeze înapoi Ardealul de Nord, iar legat de acest nefericit eveniment şi o propagandă aventuristă, însoţită de asasinarea în masă a populaţiei româneşti din teritoriul ocupat, dublată şi de o politică de purificare etnică, sau alungare violentă a românilor din Transilvania, măsuri extremiste ce au continuat până în Octombrie 1944 când a avut loc prăbuşirea regimului hortyst. Numai că şi după instaurarea regimului comunist în România, purificarea etnică a continuat, cu precădere în perioada 1952-1968, în timpul existenţei Regimurilor autonome maghiare. Şi, se întâmplă din păcate chiar acum după evenimentele din decembrie 1989, în special în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş. Pentru că UDMR-ul şi celelalte organizaţii şi partide etnico-maghiare, sub stindardul „călăuzitor” al revizionismului budapestan, nu au alt ţel decât autonomia aşa-zisului Ţinut secuiesc, şi nu numai, inclusiv prin maghiarizarea totală a acestei regiuni central –estice a Transilvaniei. Or, printr-un astfel de obiectiv diabolic este vizată distrugerea statului naţional unitar român, şi evident afilierea unei importante părţi din Transilvania la Ungaria, derulându-se în acest sens şi o intensă pregătire psihologică de masă.
Şi nu trebuie uitate evenimentele sângeroase din martie 1990 când la Tg. Mureş a fost pregătită şi declanşată rebeliunea antistatală, la care UDMR şi alte organizaţii revizioniste antiromâneşti au jucat un rol foarte important, în încercarea de a lua în stăpânire maghiară oraşul Tg. Mureş, marile manifestări violente ale maghiarilor culminând cu atrocităţile în rândul populaţiei româneşti, şi cu încercarea de asasinare a unor lideri români şi ai unor reprezentanţi ai ordinii publice locale. Din păcate, a surprins reacţie neadecvată a autorităţilor centrale ale statului român, şi doar rezistenţa şi reacţia de autoapărare a românilor din această zonă a putut salva unitatea statului naţional român, rezultatul confruntărilor de stradă de la Târgu Mureş soldându-se în peste 270 de răniţi, dar şi şase morţi (a se vedea printre altele cazul Mihăilă Cofariu, cel mai cunoscut dintre românii bătuţi bestial de maghiari, dar prezentat de către propaganda maghiară ca fiind maghiar).
Deci, nu încape nicio îndoială că atât UDMR, cât şi celelalte partide politice maghiare din România sunt sub influenţa şi coordonarea Ungariei, finanţate, paradoxal şi de la Bucureşti, dar şi din fonduri internaţionale occidentale, doar pentru a fi curelele de legătură în apărarea intereselor statului maghiar, vizavi de ideea de autonomie teritorială şi ulterior de refacere a Ungariei Mari, prin redobândirea regiunilor pierdute prin Tratatul de la Trianon. Iar, până atunci, se continuă scenariile cu manifestările antiromâneşti şi intervenţiile repetate tot mai insistente pe la forurile internaţionale, în vreme ce mai marii din fruntea Ungariei străbat ostentativ pământurile Transilvaniei, exact ca pe propria lor moşie. Şi nu doar atât, căci prin discursuri provocatoare, dezveliri de statui cu chipurile unor hortyşti notorii, mărşăluiri de tot felul cu varii şi reinventate ocazii comemorative, conferinţele cu mesaj naţionalist-şovin vădit antiromâneşti etc., nu dovedesc altceva decât o sfidare şi un amestec grosolan în treburile interne ale statului naţional român. Este vizată, fără îndoială, o destrămare a statului naţional român, aşa cum susţine repetat Viktor Orban că „mai bine ar fi ca aceasta să fie federalizată, ba chiar mai mult, cea mai bună cale ar fi soluţia Kosovo”. După cum L. Tokes cerea, la rândul lui, în Parlamentul European şi pe un ton foarte agresiv, că România, parte integrantă a UE, să-i fie condiţionată menţinerea în Comunitatea Europeană , de înfiinţarea Ţinutului Secuiesc ş.a.m.d. Aşadar, falsificând în mod grosolan şi conştient istoria şi drepturile legitime ale poporului român, revizioniştii maghiari, folosind şi tactica paşilor mărunţi, dar siguri, nu contenesc a ieşi în spaţiul public şi mediatic cu tot felul de manifestări provocatoare antiromâneşti, fluturând mai nou şi sloganul descentralizării regionale autonome ce urmăreşte de fapt, acelaşi lucru – redobândirea Transilvaniei şi anularea Tratatului de la Trianon, şi ulterior anexarea acesteia la Ungaria. Şi, după cum se poate vedea, vremurile sunt tulburi astăzi în lume, cu atât mai mult la graniţa şi în vecinătatea României, unde şi cea mai mică scânteie aruncată nesăbuit poate degenera într-un conflict interetnic ( tip rebeliune), foarte greu de stăvilit şi cu urmări extrem de grave pentru ambele ţări – România şi Ungaria, şi până la urmă pentru stabilitatea politică, statală şi social – economică pe tot planul estic şi central al UE. Or, este cineva interesat de a pune în practică un asemenea scenariu apocaliptic? Sau ar fi bine ca cei îndrituiţi şi competenţi, să ia la modul cel mai serios o astfel de ameninţare, luând din timp şi cât se poate de oportun măsurile necesare şi deopotrivă ferme, pentru a nu se mai repeta vreodată greşelile şi aventurile naţionalist-şovine ale vremurilor trecute. Sau altfel spus, să convieţuim cu toţii în linişte şi armonie, ci nu prin ură şi dezbinare, contrându-ne şi învrăjbindu-ne tot timpul noi, împotriva noastră.
Vasile Irod
