Chiar dacă multe dintre mijloacele preconizate de către corifeii generaţiei paşoptiste aparţin culturii de tip iluminist, faptele lor ne apar astăzi ca fiind rezultanta unui proces laborios şi dificil de luptă continuă, nu numai cu vitregiile vremii, dar şi cu propriile lor prejudecăţi, pentru că sensul şi semnificaţia luptei lor au fost angajarea şi sacrificiul pe altarul naţionalităţii, dând în acest fel un conţinut viu şi de actualitate însăşi ideii de patriotism.
“Nicolae Bălcescu a înţeles istoria ca o operă militantă”
Cu marea autoritate pe care i-o confereau cunoştinţele vaste, opera de istoric consacrat, participarea la mişcarea de la 1840, nobleţea sufletească şi tăria de caracter, figura lui Nicolae Bălcescu se dovedeşte a fi cea mai puternic conturată şi mai substanţial legată de idealurile patriotice pentru care întreaga generaţie paşoptistă a militat cu ardoare. În viaţa lui Bălcescu se disting, pe de o parte, activitatea ştiinţifică laborioasă, plină de imaginaţie şi de creativitate, iar pe de altă parte, activitatea politică febrilă, militantă şi dusă până la sacrificiu, lucru pe care el însuşi l-a remarcat în corespondenţa sa. Trecutul poporului român, ştiinţa istoriei şi studiul de profunzime asupra documentelor l-au pasionat dintotdeauna, prin cercetarea materialelor de arhivă. Manifestând un interes deosebit pentru istoria poporului său, încă de pe băncile şcolii, când nu se pomenea în învăţământul din acea perioadă de o istorie naţională, Bălcescu a înţeles că activitatea sa ştiinţifică trebuie să fie legată de ţelurile concrete ale eliberării sociale şi naţionale a poporului său, văzut şi înţeles în unitatea firească de limbă, cultură şi naţionalitate. Nimic nu poate fi mai sugestiv, în acest sens, decât propria sa apreciere asupra istoriei – “cea dintâi carte a unei naţii” – dovedindu-se în acest fel, nu numai întemeietorul istoriografiei româneşti moderne, dar şi unul dintre reprezentanţii ei de frunte! Poate ca nimeni altul, “Nicolae Bălcescu a înţeles istoria ca o operă militantă care să constituie o carte de învăţătură pentru contemporani, unde aceştia să găsească mai uşor soluţiile cerute de procesul de cunoaştere socială şi naţională a poporului nostru. De aici şi preocupările sale stăruitoare pentru anumite teme din istoria românilor”(Miron Constantinescu, Cercetări sociologice, 1938-1971, Edit. Academiei RSR, Buc.1971, pag.331). În mare măsură, putem afirma că în abordările sale privind evenimentele şi faptele care leagă trecutul cu prezentul, Bălcescu apreciază valorile ca elemente constitutive fundamentale ale obiectului istoric, iar întotdeauna reconstituirea trecutului porneşte de la faptele de cultură, ca fapte sociale care demonstrează temeiul existenţei unei comunităţi de viaţă într-un areal determinat. Bălcescu stabilea legătura strânsă dintre istorie şi necesităţile practice ale poporului român, istoria fiind, în viziunea sa, mentorul care urma să însănătoşească o întreagă atmosferă şi să dea linia directoare a mişcării naţionale româneşti. Istoria trebuia să reprezinte, în acelaşi timp, un îndemn pentru români să acţioneze cu mai multă însufleţire la o reformă politică şi socială ce urma să-i facă vrednici de a-şi lua rangul ce li se cuvenea în marea familie a naţiilor europene. Istoria, în măsura în care este o adevărată ştiinţă, constituie şi o manifestare utilitară a spiritului conservator, deoarece, ea nu numai că explică trecutul, dar oferă şi soluţii pentru problemele contemporanilor, ca o adevărată filosofie practică! Iar, ca să poată îndeplini această menire, ştiinţa istorică trebuie să pună în centrul preocupărilor sale, să aibă ca obiect de studiu poporul, să fie o istorie populară!
“Bălcescu vroia un stat românesc unitar, dar şi o naţiune liberă înlăuntru”
Dimensiunea umană la Nicolae Bălcescu e strâns legată de însuşirea sa de mare patriot, de mare creştin iubitor de oameni şi de ţară. Sunt rare asemenea cazuri când într-o inimă plină de simţire, tăria sentimentului se leagă strâns cu acea tărie de caracter dusă până la intransigenţa revoluţionară. Ce poate fi mai bun decât jertfirea de sine pentru triumful unei cauze care priveşte soarta ţării? “În inima lui, spunea mai târziu Vasile Alecsandri, patriotismul ocupa atâta loc, că e de mirat cum de se puteau adăposti în ea şi alte simţiri“, iar o asemenea observaţie trebuie întregită şi cu o alta care ne arată că de multe ori Bălcescu îl îndemna pe Alecsandri ca în versul său să caute a cânta mai mult ţara! “Acest om tânăr, spunea E. Regnault, pe care o moarte prematură l-a smuls afecţiunii şi stimei compatrioţilor săi, se distingea nu numai prin forţa inteligenţei sale, ci şi prin vigoarea patriotismului său”( E. Regnault, “Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes”, Paris, 1855, pag.495). Aşa cum sublinia Windelband, în centrul faptului istoric se află întotdeauna omul, iar ceea ce nu este omenesc poate deveni istoric, deci obiect de studiu al ştiinţei istoriei, numai atunci când are legătură cu omul, adică se raportează la valorile umane, pentru că întotdeauna putem vorbi de un caracter noologic şi uman al realităţilor istorice! Pornind de la modul cum Heinrich Rickert aprecia omul, ca fiind centrul reprezentării istorice, nu doar ca făuritor de civilizaţie, ci şi în calitatea sa de creator al valorilor spirituale, putem spune că “Bălcescu vroia un stat românesc unitar, dar şi o naţiune liberă înlăuntru, descătuşată de asuprirea privilegiilor de clasă, eliberată de tirania unui despotism secular, spre a trăi un regim politic bazat pe domnia dreptăţii pentru toţi şi a libertăţii tuturor, aşa cum arată George Zane. Până şi unirea românilor nu este altceva decât înfăptuirea dreptăţii şi a libertăţii. Viaţa sa, ca şi scrierile sale sunt subjugate acestei credinţe. Puţini dintre marii fruntaşi ai românismului şi-au risipit vreodată viaţa lor cu mai puţină grijă de ea, ca Bălcescu. El pare un posedat, un fanatic, pe care nimic nu-l descurajează, care merge mereu pe acelaşi drum, reuşind să găsească până şi în propriile sale mizerii viziunea biruinţii. Nici anii de închisoare, nici insuccesul unei revoluţii, nici exilul, nici sărăcia, nici suferinţa nu l-au putut abate din calea destinului pe care el singur şi l-a ales”(Nicolae Bălcescu, Opere, Tomul I, partea I, “Scrieri istorice, politice şi economice”, Introducere de G. Zane, Buc. 1940, pag 6).
Sentimentul patriotic se dezvoltă prin extinderea spaţiului de existenţă propriu
Patriotismul este conceput în acest fel, ca un sentiment care are ca univers de referinţă patria în care trăiește și în care s-a născut fiecare. Desigur, la început, patria este identificată cu locul natal, cu «leagănul» copilăriei, mai ales că multe dintre sentimentele, trăirile şi impresiile din prima copilărie pot urmări persoana într-o formă sau alta, de-a lungul întregii sale existenţe.
Cu timpul, prin asimilarea unor valori proiectate în universalitate, sentimentul patriotic se dezvoltă prin extinderea spaţiului de existenţă propriu, prin dobândirea de cunoştinţe din diferite domenii de activitate, ca și prin conturarea identităţii persoanei. Cu acest prilej, putem aprecia că ies în evidenţă câteva semnificaţii deosebit de importante ale conceptului de «patrie», pe care noi, astăzi, le-am numi chiar prin ideile lui Bălcescu: mediul politic, social şi cultural în care trăieşte un popor, țara în care s-a născut o anumită persoană şi al cărui cetăţean este sau chiar țara în care se stabileşte la un moment dat o persoană, fără să-i aparţină ca origine, dar având statutul și asumându-și calitatea de cetăţean al ei. Din acest motiv, pentru Nicolae Bălcescu, patriotismul se manifestă, în acest fel, prin crearea de valori materiale și spirituale, fidelitatea faţă de ţară și atașamentul față de valorile sale, preţuirea acordată patriei, istoriei sale, tradiţiilor și obiceiurilor moștenite, valorilor naţionale și chiar sacrificiului pentru apărarea ţării. Din toate acestea, marele democrat revoluționar, Nicolae Bălcescu, sintetizează faptul că identitatea naţională reprezintă un ansamblu de date şi trăsături prin care se individualizează o persoană și prin care capătă identitate, mai ales că identitatea persoanei este influenţată semnificativ şi de relaţiile acesteia cu cei din jurul său, cu toți cei care împărtășesc aceleași sentimente. Cu o actualitate care ne surprinde și ne îndeamnă la reflecție, pur și simplu, Bălcescu reiterează faptul că orice persoană aparţine unei comunităţi naţionale, unei naţiuni, iar în marea ei complexitate și în tot ceea ce înseamnă conotația ei de anvergură, naţiunea se defineşte ca o mare comunitate umană, trăitoare pe un acelaşi teritoriu, caracterizată prin unitate istorică, lingvistică și culturală, politică și economică, iar în cea mai desăvârșită expresie, națiunea este forma de comunitate suverană prin coordonatele sale fundamentale și inalienabile!
Bălcescu este “un român de pretutindeni şi de totdeauna”
Poate, ca o chintesenţă a tuturor aprecierilor privind personalitatea lui Bălcescu, merită să amintim cuvintele istoricului Dumitru Almaş, care îl consideră pe Nicolae Bălcescu “un român de pretutindeni şi de totdeauna”, iar dacă revenim la punctul de vedere al aceluiaşi Rickert, pe bună dreptate, obiectul principal la care orice scriere istorică raportează faptele petrecute rămâne, în mod surprinzător, “evoluţia vieţii sufleteşti a omului”! Bălcescu atribuia vieţii trăite un sens major, pentru că el însuşi trăia la înălţimea unor mari idealuri, dincolo de compromisurile, egoismele şi josniciile pe care societatea le admite în numele unei fictive armonizări a intereselor meschine. Dorinţa de a afla adevărul şi de a-l rosti cu fermitate, asumându-şi-l în totalitatea sa, indiferent dacă place sau nu place, nu îl împinge pe Bălcescu la o atitudine neutră, incompatibilă, de altfel, cu temperatura morală a epocii şi cu adâncile resorturi pasionale ale firii sale, ci, îl află mereu în linia întâi a luptei pentru adevăr! Ceea ce caracterizează opera lui Bălcescu, dar şi ceea ce conferă viabilitate acestei construcţii teoretice însemnate este chiar noutatea modului de a gândi rolul istoriei sociale pentru vremea în care a trăit autorul, ca şi actualitatea ei permanentă, până în zilele noastre, printr-o concepţie înaintată şi revoluţionară în susţinerea şi rezolvarea marilor probleme ale naţiunii române! Interesantă ne apare astăzi şi concepţia lui Bălcescu despre revoluţie, care aduce cu sine o transformare profundă a societăţii. Ea este un act al voinţei populare şi se manifestă sub două forme: insurecţia populară şi războiul revoluţionar. Luptând pe baricadele revoluţionare de la Paris, din februarie 1848 şi până în august 1849, printre moţii lui Avram Iancu, în Apuseni, urmărit pretutindeni ca un duşman neîmpăcat al absolutismului şi al reacţiunii, Bălcescu n-a acceptat ca definitive înfrângerile revoluţiei şi victoria vremelnică a reacţiunii conservatoare de tip feudalo-absolutist. Încă din decembrie 1849, scurt timp după sosirea sa în capitala Franţei, Bălcescu îi destăinuia lui Ion Ghica planul unui studiu în care făcea referiri asupra scopurilor revoluţiei viitoare, insistând, cu deosebire, asupra cauzelor sociale care contribuie la propăşirea naţionalităţilor în general şi a naţionalităţii române în special. El considera că toți cetățenii aceleiaşi patrii sunt solidari unii cu alţii, se simt puternic legați de aceasta prin sentimente și tradiții culturale, iar în esența lor profundă, legăturile de solidaritate dintre o persoană şi patria sa poartă numele de patriotism. De aceea, trebuie să înțelegem că pentru Nicolae Bălcescu, patriotismul reprezintă sentimentul de dragoste şi devotamentul faţă de patria şi de poporul pe care mereu le poartă în sufletul său generos. (VA URMA)
Profesor, Vasile Gogonea
