Lesne de dovedit că în Franţa lui Montaigne şi Malraux Descartes şi Taine, Voltaire şi Sartre, Camus, Prevost şi Renan, Montesquieu şi Rousseau, Bastide, Abelard şi Garaudy, din vremuri străvechi s-a gândit şi scris, s-a pledat şi acţionat pentru libertate şi respectarea drepturilor omului, pentru onoare şi specială grijă faţă de demnitatea lui.
Prelatul H.D. Lacordaire caligrafia pesuasiv chiar şi pentru islamişti: „Libertatea este ansamblul drepturilor pe care nicio societate legal constituită nu le poate răpi membrilor ei, fără să violeze justiţia şi raţiunea”.Libertatea dă dreptul să faci ceea ce permit legile, facilitează opinia angajantă şi cugetarea antinomică, presupune să te baţi pentru valori perene şi idei fecunde, de aceea nimeni nu are dreptul să o sugrume, indiferent de pretext. Cărturarul C.D. Aricescu ne învaţă: „Libertatea naşte angeli şi eroi; iar tirania, monştri şi strigoi”.
Odiosul atentat asupra redacţiei săptămânalului francez „Charlie Hebdo” a stârnit oroare şi a provocat fiori- cel puţin în lumea „civilizată”, democratică, şi cu precădere creştină, unde îngăduinţa şi toleranţa, respectarea dreptuluişi libertăţii altuia, a modului său de a gândi, a opiniilor sale politice ori religioase, diferite, au devenit valori indispensabile devenirii umane. Toleranţa şi libera cugetare definesc, în fond, cultul multiplicităţii şi diferenţierii, al analizei şi sintezei. Pentru mulţi oameni, cu frica de Dumnezeu, a fost cumplit şi nemilos modul cum s-a desfăşurat atacul, dar şi numărul victimelor căzute la picioarele ucigaşilor purtători de pistoale kalaşnikov. Nu este de dat uitării nici faptul că făptuitorii sunt islamişti fanatici, supăraţi că în acea publicaţie satirică au apărut caricaturi la adresa lui Mahomed, episod ce a exacerbat sceleratul extremism islamic. Cel mai cumplit lucru se interferează cu faptul că aceşti sceleraţi autori au atentat la libertatea de gândire şi exprimare într-o lume care se vrea garantă a libertăţii, demnităţii şi democraţiei de nimic şi de nimeni îngrădite. Argumentul mârşav şi calpuzan că Mahomed este sfânt pentru islamişti nu rezistă niciunei analize de bun simţ, umaniste şi raţionale, la urma urmei. La noi la românii ortodocşi, circulă numeroase snoave anctotice, unele acide şi persuasive, total ponegritoare şi dispreţuitoare cu Dumnezeu şi Sfâtul Petru, sunt emisiuni televizate, se publică felurite caricaturi batjocoritoare pe această temă, dar nimeni nu s-a gândit să-i osândească pe autori.
Dimensiunile raţionalist-umaniste ale operei lui Mircea Eliade şi scrierilor italianului G. Papini; Viaţa lui Isus, ori densitatea ideatică a cărţii lui Ernest Renan ce poartă şi ea titlu Viaţa lui Isus, n-au stârnit atâta dementă ură precum caricaturile lui Mahomed din vestita, de acum, revistă satirică “Charlie Hebdo”. Absurdul postulat că noi, creştinii, avem dreptul să gândim, să scriem, să pictăm şi caricaturizăm cum vrem despre sfinţii noştri, să negăm şi să persiflăm religia creştină, dacă aşa suntem mai liberi, însă nu avem, totuşi dreptul să avem dubii despre religia şi tabuurile altora este un nonsense ce închistează gândirea între carapace ce contrazic gândirea logică şi de adevăr căutătoare. Istoria nu dezminte opiniile lui Voltaire: ”Religia, departe de a fi o hrană salvatoare pentru suflete, otrăveşte creierele atinse.[…] Religia greşit înţeleasă este o fierbinţeală care la cel mai neînsemnat prilej se transformă în turbare”. Este, probabil, superfluu să mai dovedim că omenirea, prin ştiinţă şi cultură, şcoală şi educaţie, a demonstrat falsitatea şi substanţa aberantă a feluritelor tabuuri, iar exegeza şi succesiunea religiilor şi credinţelor ce “răstigneşte” pe stâlpul infamiei şi înfierării, al interdicţiilor fanatice de a critica ori contesta. De această dată ar fi de prisos abordarea diversităţii oportunităţii sau nepotrivirii agasante a unor discuţii despre religie, sex ori etnie, despre varii principii şi imperative politice. Ele implică sporită atenţie cu toate că nu duc nicăieri: adecvarea ţine şi se modelează după vrerea şi actul politic, nu după libertatea de gândire şi desfăşurarea logică a ideilor de progress şi civilizată propensiune. Se poate discuta, iredubitabil argumentat, despre limitele individuale ale libertăţii şi democraţiei, ca şi despre opusele ce implică responsabilitatea, remuşcarea, smerenia, respectul, stăpânirea de sine şi autocontrolul ce anihilează demenţa şi fanatismul ca esenţă a lor. Discuţia crtică, pamflatară ori satirică nu este o încălcare a dreptului altuia de a crede ceea ce consideră altul că are dreptul să creadă. Cu aproape un secol în urmă G. Călinescu atenţiona: “Avem nevoie de satiră, adică în general de ţinută mai virilă faţă de viaţă, mai combativă, trebuie să zugrăvim pe răi sau pe şovăielnici şi să evităm serafismul.[…] Caricatura e posibilă şi în bine şi în rău.” Este neîndoios că dacă democraţia apără şi proclamă drepturile omului la viaţă, nu poate da uitării libertatea conştiinţei, libertatea de gândire şi de expresie. Ar fi un nonsens să fii liber să gândeşti, interzicându-ţi să spui ce gândeşti şi să formulezi judecăţi de valoare şi adevăr.
Este plauzibil ca mulţi dintre concetăţenii mei să privească cu detaşare şi impasibil ce s-a întâmplat în Franţa, Rusia, SUA, Norvegia, Belgia etc., de-a lungul anilor, ori ceea ce se petrece şi în alte locuri cu ziariştii doritori să promoveze dreptul la liberă informare şi liberă gândire a oamenilor avizi după prospeţimea şi implacabilitatea cunoştinţelor. Mulţi au dat uitării din şubrede vremuri( dacă îi va fi neliniştit ori preocupat vreodată de-adevăratelea).
Mai auzi inepţia că aici nu se poate întâmpla ce se întâmplă acolo. Să fim serioşi şi cu ochii în patru!!. Intoleranţa nu este găselniţa islamiştilor fanatici posesori de kalaşnikoave – şi nici în România n-a dispărut.
Nu cu mult timp în urmă, după participarea preşedintelui Klaus Iohannis la şedinţa CSM, un membru temător al acestui for a afirmat persuasiv că: „Este nevoie să avem un sistem de sancţionare concret, de la sancţiuni contravenţionale la chiar interzicerea acelor politicieni sau înalţi demnitari publici care atacă independenţa justiţiei”. Aparent e frumos şi bine zis: independenţa justiţiei despre care a glăsuit ani la rând şmecherul- şarlatan Băselu şi camarila acompaniatoare. Lesne de observat că nu e chiar frumos şi nici democratic. Avem hoţi cu nemiluita: Cocoş, Udrea, Bica, fraţii Băsescu, Vioreanu, Apostu, Hrebenciuc şi mulţi alţi calpuzani şi lucitoare ploşniţe. Din confuzul text pe care l-am citat nu e clar ce înseamnă cuvântul „atacă”. În ce fel „atacă”? Cu ce arme şi cine îndrăzneşte? Acolo stau pe metereze M.Macovei, C.Predoiu, Nuţica din Pleşcoi, I.Oltean, Zăgrean, fraţii Băse, sare la bătaie şi tanti Bica după ce se va fi întors de la cumpărăturile din beci. Justiţia este precum se ştie, o instituţie, un principiu, un imperativ, un sfânt obelisc şlefuit de Muma Pădurii şi de aceea nu poate fi vorba, evident, de un atac fizic, că ne bate Dumnezeu, ci doar de discuţii abstracte şi devotată reverenţă. Rămâne pe fundal enigma: poate, oare, fi sancţionat cineva când analizează sau chiar contestă anumite principii, fie ele şi paseiste ori vetuste? Se poate reintroduce „delictul de opinie” într-o societate democratică?! Dacă pledăm pentru o atare inepţie înseamnă că am acceptat atacul fanaticilor islamişti împotriva caricaturiştilor francezi-adică, atacul fizic al unor sceleraţi asupra unor oameni care gândesc şi catalizează idei necesare progresului şi devenirii întru demnitate şi autentică libertate. Uşor de înţeles că, în realitate se dovedeşte că pentru unii slujbaşi ai justiţiei române, independenţa acesteia se interferează cu samavolnicia, cu asumarea dreptului bunului plac de a se socoti deasupra societăţii, legii şi moralităţii. Se cred persoane-tabu-deşi unii dintre aceştia sunt nişte ipocriţi buni pentru puşcărie ori casa de nebuni. Şi ce înţelege judecătorul, buimăcit de febra porcină, prin formularea”interzicerea acelor politicieni sau înalţi demnitari”? Cum să-i „interzici” analfabetu-le?! La urma urmelor, e micuţă distanţa dintre „interzicere”, puşcărie şi glonţ…S-au întâlnit astfel de simbioze nedorite, dar la ele acasă, prin SUA, Rusia şi pe alte meridiane pe unde bântuie fanaticii barbari care pun pistolul kalaşnikov în locul civilizaţiei şi libertăţii de gândire, de exprimare şi plurală obiectivare. Fanatismul a cuprins multe creiere, kalaşnikoavele sunt la îndemâna descreieraţi incurabili.
Prof. Univ. Dr. Grigore Drondoe
