Ca să ajungi „departe de lumea dezlănţuită”, la Biserica de Lemn din localitatea Slăvuţa trebuie să apuci pe drumul nordic care porneşte din Craiova – cel care duce la Târgu-Jiu – prin Melineşti, Cruşeţ, Stoina, Târgu-Cărbuneşti, şi după ce treci de intersecţia cu Mierea Birnicii, ajungând în Cruşeţ (reşedinţa comunală) te laşi în dreapta, treci podul peste râul Amaradia, întâlneşti o intersecţie iar în dreapta se lasă drumul care duce la Slăvuţa, până aproape se afundă mult între dealurile acoperite cu pădure. Dincolo de jumătatea drumului dintre dealuri, ascunsă la loc de linişte deasă, afli lăcaşul închinat Sfintei Maria, cu hramul Intrarea în Biserică (Templu).
Aşezată între dealuri, la loc ferit şi străjuit de păduri seculare, în jurul Bisericii de Lemn se grupează istoria locuitorilor satului Slăvuţa – cătunul Socoteni – aducând aminte că în anul 1684 voievod al Ţării Româneşti Muntenia era Şerban Cantacuzino ale cărui fapte sunt pentru Istoria Bisericii Românilor de o importanţă foarte mare.
Aici, la Slăvuţa, timpul are măsura cea veche care te lasă să te bucuri de toate câte a lăsat Dumnezeu pe pământ. Biserica este o ctitorie a locuitorilor din acea vreme a anilor 1683-1684 care prin descoperire Dumnezeiască li s-a poruncit să îşi construiască un locaş de închinăciune într-un loc de o frumuseţe aparte, pe lângă care curge vesel pârâiaşul Slăvuţa. Piatra de temelie a fost pusă în anul 1683 iar târnosirea a avut loc în anul 1684 când a fost terminată construcţia.
Nu se ştie în ce timp al anului 1684 a fost terminată construcţia dar se presupune că în luna noiembrie, când Biserica de Lemn de la Slăvuţa a fost închinată Sfintei Maria, dându-i-se hramul „Intrarea Sfintei Maria în Biserică” – fiind şi sărbătoarea cea mai importantă a lunii noiembrie.
Pe tot parcursul lucrărilor, drept măritorii creştini au dat dovadă de dragoste şi unire la greu, cu evlavie, credinţă şi jertfelnicie.
Cu o siluetă lansată şi un pridvor deschis – cu pronaos, naos, altar şi îmbinări în coadă de rândunică, cu multe şi felurite torsade şi cruci încântător săpate în lemnul acesta sfinţit – Biserica de Lemn face mare cinste geniului arhitectural eclesial românesc şi în mod special celui gorjenesc.
Pronaosul, de formă dreptunghiulară, este destul de mic, dar nu cu mult mai mic prin comparaţie cu naosul.
Altarul este străpuns doar de o fereastră aidoma celor din naos. El este despărţit de naos printr-un iconostas preţios prin foarte vechile sale icoane împărăteşti iar chipurile izvodite de meşterul zugrav Anghel (zu <grav>) se păstrează în bună stare, până în ziua de astăzi, timp de 330 de ani.
Iar dacă biserica aceasta încântă ochiul privitorului şi rugătorului, aceasta se datorează şi priceperii într-ale dulgheriei a celor trei meşteri.: Drăghici meşt <er>, i Lupul meşt <er>, i Pătru meşt <er>.
Biserica de Lemn de la Slăvuţa construită în mijlocul secolului al XVII-lea a contribuit determinant la dezvoltarea unui stil arhitectural eclesial propriu, bazat pe cel bizantin, peste care s-au grefat elemente de artă autohtone, iar chipul strălucitor şi plin de sfinţenie al lui Şerban Cantacuzino, care a fost un om cu mare vocaţie ctitoricească, dăinuie peste veacuri şi aduce mărturie înaintea tuturor despre încununarea ostenelilor săvârşite la Slăvuţa întru puterea lui Dumnezeu.
De asemenea fac o semnificaţie aparte pentru istoria culturii noastre, cât şi pentru Istoria Bisericii căci ea a construit un centru de rezistenţă şi de ocrotire ortodoxă devenind nu numai focar de rugăciune ci şi de cultură. Iubitori ai cuvântului cu putere sfinţitoare – enoriaşi şi preoţi – au pus bazele învăţării de carte de către toţi copiii ajunşi la vârsta mersului la şcoală.
Destinul acestei Biserici avea să se schimbe începând cu anul 1920 când această biserică intrase într-aşa ruină încât s-a pus mână de la mână să plătească meşterii, căci lemn era din belşug pe dealurile care înconjoară aşezarea omenească; salvând de la distrugere o frumuseţe de biserică gorjeană din lemn deşi le era mai uşor să construiască o altă biserică din cărămidă sau piatră, aşa cum, de altfel, s-a procedat în aceea perioadă în multe localităţi.
Epitropul Constantin Pârâianu care avea nădejdea de neîncetată prestare de grijă a lui Dumnezeu s-a rugat Sfintei Maria să-i dăruiască încredinţare pentru cele ce va urma şi, neacceptând gândul dispariţiei, întreprinde demersuri la instituţiile competente. Se stinge din viaţă fără a-şi vedea dorinţa împlinită dar neabătut în crezul său, în care scop lasă o sumă de bani importantă, sporită de săteni.
Pasionatul şi vrednicul arhitect al „Comisiunilor Monumentelor”, Gheorghe Referendaru, îi întocmeşte documentaţia de restaurare – compusă din fotografii, desene, relevee şi inclusiv memorii justificative – de o înaltă ţinută ştiinţifică, urmată îndeaproape de şantierul de executare al lucrărilor. Biserica din cătunul Socoteni, în anul 1927, depăşise momentul de răscruce al existenţei sale, şantierul de restaurare săvârşindu-se.
Bibliografia de specialitate se referă la această bijuterie a artei noastre, semnalându-i însuşirile arhitectonice, dar cu precădere pe cele decorative.
Pe temelia acestor smerite osteneli a fost resfinţită Biserica de Lemn de la Slăvuţa, chiar dacă această trudă este prea puţin cunoscută, dar ea a rămas neştearsă înaintea lui Dumnezeu.
Fără aceste strădanii limpezi, Biserica de Lemn de la Slăvuţa nu s-ar fi umplut de viaţa cea bogată a Duhului Sfânt revărsată din inimile preoţilor de aici – cei care au pecetluit numele Bisericii pe bolta cea senină a Bisericii lui Hristos Dumnezeu.
După aproximativ 50 de ani de la acest eveniment din 1927, din pricina vitregiei vremurilor şi a umezelii de lângă apă şi dintre păduri, Biserica de Lemn a intrat într-o nouă stare de paragină fiind închisă cultului o perioadă de timp îndelungată. Acoperişul degradat în proporţie semnificativă a dus la deteriorarea bolţilor şi a unor piese din pereţi.
Din iniţiativa enoriaşilor, care în această Biserică au fost botezaţi şi aici s-au cununat, îndrumaţi de preotul paroh din acea vremea, Demosteu Ştefan (1944-2014) şi cu binecuvântarea vrednicului de pomenire, Înalt Preasfinţitul Părinte Nestor Vornicescu – Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolitul Olteniei – s-a acoperit Biserica cu tablă galvanizată. Lucrările de dulgherie s-au realizat cu ajutorul meşterilor şi al credincioşilor din satul Slăvuţa şi satele vecine: Slăvuţa, Marineşti, Văluţa, Mieluşei, Toiaga, Ulmet, Cruşeţ, Bojinu, Mierea Birnicii, Păişani, Stoina, Baloşeni ş.a. – Biserica de Lemn din Slăvuţa fiind astăzi un aşezământ maiestuos şi primitor care împărtăşeşte tuturor din limpezimea credinţei ortodoxe.
În Istoria Bisericii şi al fiecărui neam din fiecare ţară, pronia dumnezeiască rânduieşte oameni prin care să fie împărtăşit duhul de înnoire şi de ridicare nemincinoasă către adevărurile cele veşnice. Unul dintre cei prin care Dumnezeu şi-a revărsat darurile în sânul obştii din Slăvuţa este preotul paroh Nicolae Dîrnu care a reuşit să readucă la viaţa spirituală enoriaşii din parohia Slăvuţa, fiind ajutat îndeaproape de tânărul cantor Mihai Popa – absolvent al Liceului Teologic din Craiova şi al Facultăţii de Muzică.
Începutul ostenelilor a adus roade, sporind numărul enoriaşilor râvnitori pentru cele dumnezeieşti. Buna rânduială a familiei în care s-a născut şi a crescut preotul Nicolae Dîrnu (bunicul său Nicolae Dîrnu fiind cantor) i-a hrănit sufletul cu cuget drept către Dumnezeu şi Oameni – putând astfel să reverse asupra drept măritorilor creştini din prisosul său de lumină.
Prof. Gheorghe I. Drăghici-Slăvuţescu
Notă specială: Pentru elaborarea prezentului articol am folosit următorul suport informativ:
1. Ioana Cristache Panait, Arhitectura de lemn din judeţul Gorj, Editura ARC 2000, Bucureşti, 2011
2. Gheorghe Referendaru, Câteva biserici de lemn din Oltenia, Memorii, în BCMI XIX, fasc. 47, 1926, p.27
3. Elena Udrişte, Crestături în lemn din judeţul Gorj, pag. 28-33
4. Andrei Pănoiu, Contribuţii la cunoaşterea teologiei bisericilor din lemn, pag. 34-104
