Am în faţă volumul de versuri inspirat botezat “Vâslind pe apa vieţii” al lui Constantin Dinu Buliga. Care nu-i la prima încercare poetică, de acelaşi autor mai apărând tomurile: “În final un bob de humă” – 2005; “Dreptatea şi adevărul” – 2007; “Balaurul din salcie” – 2010 despre care nu mă pronunţ în niciun fel. Toate de poezii, necitite de mine şi nici n-am habar dacă au ajuns şi în biblioteci.
Volumul de faţă a apărut în editura MĂIASTRA, Târgu Jiu – 2013, la care criteriul de bază este… banul. Şi cu banul face fiecare ce vrea. Unii îl pun deoparte pentru zile negre, alţii se bucură că-şi văd numele pe coperta uneia sau mai multor cărţi. Semn că epoca “Scrieţi băieţi, numai scrieţi” a renăscut. Mă amuză puţin, dacă nu chiar mă îngrijorează că autorul îşi scrie singur un Cuvânt înainte, deasupra căruia tronează un Motto: “Nu-i nebunie, e Artă!” Măi să fie. Dar de ce nu-i lasă pe cititori să se convingă şi singuri? A găsit de cuviinţă să-şi subintituleze Cuvântul înainte “Balta şi puţul”, de la o imagine forţată prezentă într-unul din poemele sale.
Nu vom cita nici din Cuvântul înainte, dar nicidecum din Cuvântul înapoi. Ultimul scris de complezenţă, aşa cum se scriu mai toate cronicile literare ori recenziile din ziarele de provincie. Adică pe bandă rulantă. Cu risipă de adjective, încât dacă aceiaşi recenzenţi/cronicari literari ar fi obligaţi să mai scrie şi despre Tatăl lor – al poeţilor de limba română – Mihai Eminescu s-ar vedea în situaţia, uşor hilară, că au terminat toate adjectivele şi afirmaţiile cam gongorice scriind cu imensă generozitate şi prea puţină responsabilitate ori simţ critic despre ceilalţi urmaşi ai poetului naţional al românilor Marele poet nepereche şi creator al limbii române literare şi, mai ales, poetice.
Orice s-ar spune, domnul Buliga este un versificator al propriilor credinţe şi convingeri. Nu unul care ar reuşi să creeze imagini poetice şi metafore. Vorba unui fost coleg de-al meu de la revista Flacăra, poet şi el, “toată stima şi respectul pentru cei ce dau cu dreptul” (apud Victor Niţă). Primul poem este şi acela care dă titlul volumului: Vâslind pe apa vieţii, din care redăm prima strofă “Mă opresc pentru o clipă/ Vâslind pe apa vieţii/ Şi văd ca pe o nimică/ Visul drag al tinereţii”. Acum, ziceţi şi domniile voastre, cititorii dacă nu-s versificări uşurele. Din moment ce al doilea poem e dedicat crăiţarilor, firfiricilor pe care abia-i chivernisim în criza de acum. Se numeşte „Banul” şi ni se zice ca să ne intre bine-n cap, fără precizarea că ar fi vorba de alt motto, cum că „Banul e ochiul dracului”. Şi ştim bine acest cumplit adevăr. Nu pricep deloc de ce unu îşi bate joc de el aruncându-l pe hârtia tipografică, pe tipar, pe TVA şi plus valoarea încasată de editură, din moment ce: „Banul e marele duşman/ De diavol inventat./ El zi de zi şi an de an/ Ucide neîncetat”. Dacă meşterul cuvintelor acestea nu scoate câte un volum, pe an, de vină-i tot banul despre care mai aflăm că: „Banului, omul îi e rob,/ Cuprins de nedreptate./ E ipocrit, mişel, neghiob,/ Face relele toate.” Nu cumva şi ce-şi face omul cu mâna lui e tot o „nedreptate”?
Se glosează, în genere, pe convingeri biblice – în versuri de doi lei bucata – dar şi pe realităţi ale zilelor noastre amare cum sunt: „şpaga”, „divizarea”, , „misterul”, „compromisul”, „blazonaţii”, „eşalonul doi,”, „tot un drac”, „psihoza”, „disputa”, „realitatea”, „abandonul”, „soarta mea”, „relaţii şi bani”, „codiţa de topor”, „sacul şi petecul”, „curat-murdar”, „căutând, cercetând…”, amantul, zorind în spre final, moartea-i binele suprem, repetenţii, , mişcarea de rotaţie” sau „De ce ţi-e frică nu scapi”. Dacă vă vine să credeţi, toate aceste sunt titluri de poezii! Nu am găsit nicio fabulă, căci ne-am fi închinat creştineşte şi, desigur, ne bucuram. Nu am scăpat prea multe aşa zise titluri de poeme, dar acesta le întrece pe toate: „Nu-s vremurile sub om, ci bietul om sub vremi”. E o zicere a unui cronicar moldovean, fără a se cita autorul.
Nu-l acuză nimeni pe acela care – fără discuţie – are curaj şi onestitate, adică pe Constantin Dinu Buliga. I-ar mai trebui şi niţel talent spre a se numi poet. Cu adevărat. Simpla însăilare a unor truisme are neşansa de a fi greu credibilă. Şi necitibilă. Singura sa grijă a fost, de ce să nu recunoaştem – rima. Inclusiv „Mişcarea de rotaţie”, cum spuneam, subintitulată „De ce ţi-e frică nu scapi” este scurtă. Dar nu din cauza valorii nu alegem una dintre ele. Le publicăm pe ambele, ca să vă convingeţi singuri de valoare autorului risipitor. De bani, nu de metafore, imagini poetice ori rime: „Hop şi-aşa prin lumea mare/ Animată de schimbare/ Cu inflaţia în floare/ Nu-i bai c-a fost şi mai mare.// Însă MARELE CREATOR/ Are grijă de-al SĂU popor/ Dă un mesaj de graţie/ Mişcarea de rotaţie.”
Repet, semnalam această apariţie editorială şi nu-i facem un proces de intenţie autorului. Ne-am fi aşteptat ca lectorul şi referentul acestui volum să-l fi ajutat un pic. Cu o vorbă bună, cu un sfat. Inclusiv acela la mai multă lectură şi la mai puţină euforie presupusă a fi lirică. Şi în cazul în care autorul – venerabilul Constantin Dinu Buliga, altfel om admirabil, le-a mai dedicat cîte-un poem – aşa cum ştie domnia sa să scrie – unora sau chiar mamelor.
N-aş zice, deşi m-am cam grăbit, la început, că suntem în faţa unei poezii religioase. Doar că Dumnezeu, Creator şi derivatele din rădăcinile acestora apar mai des decât Diavol, Satana. Lipseşte Necuratul! Iar convingerea domnului Buliga este aceea a unui om eminamente credincios, după cum ne-am dat seama.
N. Roşca
